Toti epicurienii stiu: placerea autentica nu este fructul unei entuziasmari subite, ci incununarea unui efort tenace si calculat. Totusi, in octombrie 2002, in timpul Sommet-ului Francofoniei de la Beirut, multi au crezut intr-un “coup de foudre” intre Abdelaziz Buteflika, presedintele algerian, si Abdou Diouf, noul secretar general al Organizatiei. “Logodnica” era tentanta: , a doua tara francofona in lume (prin numarul vorbitorilor de franceza), isi afisa determinarea de a se angaja in efortul de limitare a hegemoniei limbii engleze, dupa ce isi dovedise deja curajul in rezistenta fata de colonialism. Aparent, aceasta fusese sedusa de schimbarile operate in cadrul Organizatiei: pana si El Mujahidin nu mai prezenta Francofonia ca “neocolonialism cu fata umana” sau “cizma de razboi a Frantei”. Renuntand la nostalgia replierii de sine, Algeria accepta cadrul largit al noii “comunitati a egalilor” francofoni, cu conditia de a-si putea recupera arabitatea - ceea ce nimeni, in OIF, nu contesta. Totusi, dat fiind contextul religios local potrivnic acestei idile, era inca prea devreme pentru a “consuma” aderarea la Organizatie. Islamistii si militantii arabi din sudul Mediteranei se coordonau in a denunta “substraturile ideologice” ale Francofoniei. Prin urmare, mariajul a fost momentan respins. Din fericire, acest pas inapoi nu a fost asimilat unei rupturi si nu a provocat resentimente. Dimpotriva, pentru a compensa lipsa statutului de membru, Algeria a fost sistematic chemata sa participe la reuniunile importante ale OIF, ca “invitat special”, a crescut masiv prezenta universitatilor sale in Agentia Universitara a Francofoniei. De cealalta parte, sistemul de invatamant primar a fost reformat pentru a valoriza locul limbii franceze. Asadar, urmatorul Sommet (noiembrie 2004, Ouagadougou) parea ocazia ideala. Proclamand ca “Francofonia reprezinta noua non-aliniere”, Abdou D