Cristian Teodorescu a fost si a ramas un caz special în cadrul generatiei sale. In ciuda unui debut foarte laudat (Maestrul de lumini, 1985), cota sa literara a inghetat la un moment dat, in mod paradoxal chiar dupa succesul romanului Tainele inimei*, publicat in 1987. Intre optzecisti, cartea onora la un nivel de invidiat cel mai ravnit dintre genurile prozei, numai ca tot ea scotea la iveala si ceea ce-l deosebeste pe autor de formula textualista. Scriitura sa foarte personala, in care intra o lentoare bogat condimentata, de scriitor dobrogean, un acut simt al observatiei caracterologice in descendenta cehoviana si sprintena metamorfoza a perspectivei epice, l-a singularizat in peisajul literaturii tinere de la sfarsitul anilor ‘80. Mai mult chiar decat Ioan Grosan, si el optzecist atipic in multe privinte, autorul Maestrului de lumini a trecut repede peste demonstratiile de abilitate textuala, urmandu-si linistit maniera si alimentandu-si imaginarul din aceleasi surse cu un Pavel Chihaia, de pilda. In consecinta, Cristian Teodorescu a avut parte de laude numeroase si de analize foarte putine, considerat la un loc cu ceilalti, dar niciodata cu adevarat reprezentativ. Dupa aproape un sfert de veac, se intoarce brazda. Textualismul a fost uitat, iar reeditarile din volumele generatiei optzeci au toate sansele sa reaseze scara de valori. Cu exceptia lui Mircea Cartarescu, nimeni nu mai ocupa azi locul pe care-l ocupa in deceniul noua. Nu cred, de pilda, ca erau previzibile atunci rezistenta in timp a poeziei Martei Petreu, palidarea treptata a prozei lui Mircea Nedelciu ori pierderea fatala de substanta a stralucitorului fragmentarism critic al lui Radu G. Teposu. Pentru clarificarea statutului acestui grup literar, retiparirile sunt mai mult decat binevenite. Or, Tainele inimei este cartea pe care va juca, multa vreme de aici inainte, destinul literar al lui Cristian