Demn de consemnat este piosul gest al lui Adrian Săvoiu, creditat de

Editura Albatros, de a repune în circulaţie un nume şi o carte. Este

vorba de Mihai Moşandrei (1896 Bucureşti - 1994 Câmpulung Muscel) şi de

cartea sa de proză poetică Lisimah, o editare a textului rescris şi

datat 1987, coroborat cu ediţia apărută în 1944. Bănuim că nici

istoricii literari de meserie nu-şi mai amintesc de autorul celor

douăsprezece volume (poezie, proză lirică, eseuri), cu atât mai puţin

de exemplara şi retrasa lui viaţă (mai ales în anii ^50-^60). Licenţiat

în drept, doctor în ştiinţe politice şi economice la Paris, cenaclist

la ,Sburătorul", Mihai Moşandrei debutează în 1929 cu volumul de poezie

Păuni, urmat de Găteala ploilor, în care Pompiliu Constantinescu

remarca muzicalitatea de sorginte simbolistă, dar şi tentaţia

academistă; în schimb, poemele din Singurătăţi denotă o certă înrâurire

a ermetismului profesat de prietenul său Ion Barbu. Decorat pentru

faptele sale de arme în ambele războaie, căzut însă victimă ,stupidului

război de clasă", Mihai Moşandrei refuză înregimentarea la politica

regimului de democraţie populară, drept care este exclus din Uniunea

Scriitorilor. Taxat drept ,poet mistic", este condamnat la doi ani de

închisoare politică. Repus în libertate, poetul este reprimit în

Uniune, cu sprijinul preşedintelui ei de pe-atunci, Zaharia Stancu,

care îi acordă şi o pensie. Chiriaş în propria casă de la Câmpulung

Muscel, departe de lumea dezlănţuită cu vanitoasele ei gloriole, dar

credincios sieşi (o rarissimă sinteză de crez estetic şi crez

religios), Mihai Moşandrei va mai publica după 1971 o antologie de

autor şi încă trei volume de poezii inedite, precum şi un volum de

Evocări literare (198