Revin la coana Ifighenia - despre care am mai scris în primul meu volum de memorii - care m-a născut şi a cărei ambiţie era ca feciorul ei să înveţe cât mai multă carte. Ca verişorul ei, Eftimică. Ajuns episcop la Salonic, şi care, prin 1920, stabilindu-se peste ocean, în America, îi trimisese de acolo la Urziceni 5 (cinci) dolari, ceea ce făcuse senzaţie în târgul meu de baştină.

Acest Eftimică, înainte de a ajunge prelat, tânăr teolog, mama îmi spunea că, îndrăgindu-mă pe mine şi fiind eu mic şi răsfăţat, avea obiceiul să mă ia în braţe şi să mă arunce în sus, zicând, ca la noi, ...să crească băiatul mare!, dar în greceşte.

în primul meu volum de memorii, scriam că, la adânci bătrâneţi, de câteori se certa cu oricine, mama termina discuţia cu o vorbă de-a ei, ce nu ezit s-o repet:

Pe mine să mă laşi în pace, eu sunt mamă de scriitor!...

*

Citea tot timpul la bătrâneţe, numai cu un singur ochi, şi acela înceţoşat. De ce îmi aduc aminte, cel mai bine, este ziua când, singuri fiind, neavând eu mai mult de şase ani, strigase la mine că văzuse un înger. La vârsta aceea, logica îţi spune că cineva nu poate să vadă un lucru, numai el, singur, dacă eşti şi tu de faţă. Această logică nu m-a părăsit până astăzi. Ce mai ştiam eu, e că vedenia aceea cerească i-ar fi recomandat un anumit lucru, însemnat pentru ea, la care se referea des, dar pe care nu l-am ţinut minte.

Ascultam uimit, însă neîncrezător. De obicei, la vârsta aceea, ficţiunile sunt luate drept realităţi. Mie, invers, ficţiunea mi se părea că... era,... dar că nu exista; aşa cum îl vedeam eu de pildă pe nea Radu, brutarul, când ne aducea nouă pâinea caldă învelită într-o rogojină, în căruţa lui trasă de un cal chior.

Mai târziu, ficţiunea nu mi se mai păru decât o întâmplare petrecută cu adevărat, însă ticluită, răstălmăcită, cei mai mar