Dacă, înainte de 1989, Şerban Foarţă era un poet mai degrabă discret,

ale cărui cărţi de poezie, destul de parcimonioase ca număr, îl

transformaseră într-un reper pentru prieteni şi pentru un cerc destul

de îngust de iniţiaţi, astăzi a devenit, probabil, cel mai vizibil

autor român de poezie. După căderea comunismului, numărul volumelor

sale de versuri s-a dublat, antologii consistente din lirica sa au fost

publicate de către editurile cele mai prestigioase, dicţionarele

literare îl consemnează ca pe unul dintre poeţii fundamentali ai

timpului prezent, premiile nu îl (mai) ocolesc, a devenit o prezenţă

constantă în paginile revistelor literare (prin propriile colaborări,

dar şi prin multitudinea de articole care îi analizează opera, tot mai

multe dintre ele scrise de oameni foarte tineri). Dacă se poate vorbi

de revizuiri sau de schimbări survenite în canonul literaturii române

după căderea comunismului, cazul Şerban Foarţă este, cu siguranţă, unul

de discutat. Nu atît prin mutaţiile survenite la nivelul scrisului său,

cît la cel al vizibilităţii acestuia şi al rezonanţei pe care numele

poetului o produce în viaţa literară.

Orfevru al versului,

Şerban Foarţă a demonstrat în ultimii ani că poate transforma în

delicate bijuterii poetice orice, la rigoare şi o gură de canal. A pus

pe versuri articolele din rubricile de fapt divers ale ziarelor,

,Ethernul Pheminin", ilustraţiile unui manual de

fizică, ba

chiar şi opera destul de puţin poetică a logoreicului nenea Iancu. În

poezie, Şerban Foarţă se comportă precum un meşteşugar care nu cunoaşte

cuvîntul ,imposibil". Indiferent de materialul pe care îl are la

dispoziţie şi de condiţiile în care lucrează, el îşi duce de fiecare

dată munca la bun sfîrşit,