Dimineaţa următoare, la hotel - după ce noaptea trecuse greu, iarăşi cu whisky şi somnifere -, Anne îşi adună bagajele, chemă un taxi, iar când şoferul îi puse întrebarea de rutină La aeroport?, destinaţie de bun simţ, la care se gândise şi ea până atunci, răspunse: Nu, la Porte de Montreuil, e un hotel Formula 1 acolo. Ca în atâtea rânduri şi acum, lua decizii importante nu după o reflecţie serioasă, nu după cum îi dicta raţiunea, ci exact pe dos, fără nici o justificare logică, ascultând de cine ştie ce impuls obscur.
La fel se întâmplase şi când fugise din ţară, hotărâse acest pas teribil, într-o clipă, fără premeditare, fără pregătiri minuţioase, cum ar fi fost firesc. Era în zori, după banchet. Oraşul arăta bine la ora aceea, încă adormit, tăcut, cu străzile aproape pustii, aerul era respirabil, împrospătat de răcoarea nopţii. Gaşca lor de zurbagii (veseli-chercheliţi-fără griji, doar absolviseră înalta şcoală şi se pregăteau să plece în sate şi oraşe, acolo unde îi chemau patria, partidul!...), gaşca lor, adică Dora, Mona, Albert, Cornel, iubitul ei de atunci, şi, desigur, Ana însăşi, aşadar gaşca lor spărgea strident liniştea perfectă, neverosimilă; la ora aceea, pe străzile Bucureştiului, ei semănau cu o pată de culoare roşie ce se mişcă brambura pe o imensă foaie albă.
Cornel desfăcuse o sticlă de vin spumos care ţinea loc de şampanie, şi-o treceau din mână în mână, se ameţiseră toţi. De fapt nu erau bucuroşi că au luat examenul de licenţă, aşa cum păreau, ci voiau să bea ca semn că-şi bagă picioarele în tot ce avea să urmeze, nici o perpectivă n-aveau în ţară, lucrurile se împuţiseră rău de tot, Ceauşescu înnebunise de tot, iar cei din jur, ca să-i facă pe plac, supralicitau, se comportau de parcă ei ar fi fost de zece ori mai nebuni decât el.
Cineva, Mona parcă, a propus cu glasul ei de vrăbiuţă alergată de un uliu: Omenire
