Un soi de evanghelie apocrifă se încheagă din poveştile literaturii române în care autorii se încumetă să-l facă pe Dumnezeu personaj. Pe modelul Noului Testament, Dumnezeu se întrupează şi coboară între oameni însoţit în genere de fostul său ucenic Simon-Petru, consacrat acum ca Sfântul Petru. Şi încrucişându-şi uneori vorbele şi paşii cu oameni buni sau răi, drepţi, nedrepţi, nesăbuiţi sau disputându-şi omul şi lumea cu oponentul lui întunecat. Dumnezeu, dracul şi omul din poveşti pot afirma, din perspective diferite, ,Nimic din ce-i omenesc nu-mi este străin". În această privinţă, a cunoaşterii omenescului, Dumnezeu din cerul şi de pe pământul nostru, zeii din Olimp, dracii şi păcătoşii din poveşti se aseamănă.
Deşi povestirea Toderică de Costache Negruzzi nu e originală, ci un Fédérigo de Mérimée în ţinută moldovenească, Dumnezeu, Sf. Petru şi ,cinstitul Scaraoţchi" din paginile ei sunt din imaginarul românesc. Toderică e un păcătos, defectele omeneşti nu-i sunt străine, e ,desfrânat cât se poate", iubeşte cărţile de joc, vinul, femeile, iar la biserică se duce numai ,ca să vadă pe cele frumuşele", dar, lucru care compensează în eternitate defectele, e ,bun la inimă". Retras la ţară ca să-şi ascundă ,păcatele şi ticăloşia" odată cu inima bună, el se dedă pasienţelor, solitair-ul secolului 19. Cum în vizită îi vin incognito Dumnezeu, Sfântul Petru şi ceilalţi apostoli, Toderică pune la bătaie vânatul cu noroc din ziua respectivă, ultimul ied din ogradă, vinul rămas şi turnat laolaltă cu minciunile inocente (că, dacă ar fi fost înştiinţat s-ar fi pregătit mai bine, că nu i-au sosit încă butoaiele cu vin de la vie etc.), totul ca să-i primească cum se cuvine pe necunoscuţi. Dumnezeu zâmbeşte ,pe sub mustaţă" - în secolul 19 şi Dumnezeu pe pământ poartă mustaţă - şi râde ca orice om (fără să-i pese de disputele teologice asupra râsului său). Sfântul Petru