Cvartete şi preşedinţi

2 noiembrie 1920: la

Conservatorul bucureştean, cu acordul lui George Enescu, un grup de

muzicieni reuniţi în jurul lui Ion Nonna Otescu şi Constantin Brăiloiu

decide constituirea Societăţii Compozitorilor Români, organism

profesional, cu funcţii organizatorice şi administrative, ce avea să

primească în scurt timp recunoaşterea juridică. Un organism ce, de

voie, de nevoie, a funcţionat în baza unui metabolism dominat de

normalitatea unor parametrii pe cât de incoercibili, pe atât de

intolerabili la tratamentele speciale menite să le sublimeze, dar şi să

le submineze valorile. Arareori "cuminţenia" compozitorilor şi

muzicologilor români a fost supusă unor abcese sau excrescenţe care să

producă zvonuri de seisme, schisme, sinistre... Mai întotdeauna

diriguitorii breslei au ştiut să lubrefieze impulsurile şi reculurile,

să fasoneze conduitele ori să-şi asume ce trebuie întreprins şi să

dribleze ce e de omis. Uneori cu abilitate, alteori cu înţelepciune s-a

protejat acea specie de sacerdoţiu respectată de oamenii de bine,

acceptată de cei pe jumătate răi; un soi de artă căreia chiar

detractorii, delatorii sau perverşii îi aduc omagiul lor. Dar

abilitatea şi înţelepciunea sunt, îndeobşte, apanajul nefericiţilor şi

a bătrânilor. Aşa se face că nu au lipsit momentele când tagma

muzicienilor a acţionat cu disperare şi poate cu un echivalent senil al

acesteia. S-a întâmplat să fie administrate sentinţe curioase, dacă nu

chiar nocive. Au fost perioade sterpe, anodine; direcţii aberante;

întâmpinări funeste. Pentru firea laşă, ezitantă, dusă de vânt, nu mai

este vânt, a;a cum pentru spiritul versatil, duplicitar, odată

deturnat, nu mai există greutate sau împotrivire. Pe de altă parte

ponderea art