2006 este un an decisiv pentru soarta europeana a Balcanilor. In mai Comisia de la Bruxelles va decide daca Romania si Bulgaria vor adera in 2007 sau 2008. In aprilie in Muntenegru are loc un referendum asupra independentei micutei republici adriatice cu mari sanse de reusita si tot anul acesta se decide statutul final al provinciei Kosovo, care este probabil sa consemneze o forma sau alta de independenta. O noua ruptura in cadrul a ceea ce a mai ramas din fosta Iugoslavie - federatia Serbia si Muntenegru -, precum si o foarte probabila divizare a teritoriului Serbiei de aceasta data este de natura sa creeze noi tensiuni interetnice in Balcani cu riscul de noi explozii de violenta. Singura institutie care poate preveni un deznodamant nefericit in aceasta parte a lumii este Uniunea Europeana, numai ca relatia Europei cu Balcanii a fost dintotdeauna cel putin ambigua daca nu dezastruoasa. In anii 1991-1992 tarile europene au fost divizate in privinta sustinerii independentei Sloveniei si Croatiei. Vaticanul si, imediat, Germania au rezolvat disputa, recunoscand unilateral cele doua tari. Ulterior, Europa a asistat fara sa faca nimic cum sarbii, croatii si musulmanii se macelareau in Bosnia si, mai tarziu, cum acelasi lucru se intampla in Kosovo intre sarbi si albanezi. De fiecare data a fost nevoie de interventia NATO (citeste Statele Unite) pentru a se ajunge la o solutie. Arma cea mai eficienta in mainile europene este promisiunea aderarii. In locul conflictelor tribale si al vesnicei saracii, promisiunea pacii si prosperitatii. Cine ar putea refuza asa ceva? Lucrurile sunt insa mai complicate decat par si asta din cauza faptului ca statele din regiune au statut diferit. Slovenia este deja membra iar Romania si Bulgaria sunt ca si intrate. De aici incep insa necunoscutele. Croatia a inceput deja negocierile de aderare pe care ar trebui sa le incheie in 2009. Mace