Spania sărbătoreşte patru sute de ani de la apariţia romanului Don

Quijote. S-ar cuveni să marcăm şi noi evenimentul care a întemeiat, în

limba română, prin Istoria ieroglifică, povestirea înnoitoare,

ficţională. Datată de Cantemir la 1705, cartea rămasă în manuscris e

semnificativă pe multiple planuri. Orice literatură europeană, chiar

mai veche decât a noastră, ar considera drept moment privilegiat

scrierea unei cărţi ca Istoria ieroglifică. Ceea ce am putea spune mai

departe, logic, se subînţelege. Substanţa de idei şi artificiile

narative, toate câte fuseseră angajate în structura vechiului roman

grec şi oriental, unele încă actuale, sunt motive inepuizabile care

incită la întoarcerea spre acest text premonitoriu scris acum trei sute

de ani.

Despre el au ştiut mai întâi englezii, iar noi abia în

secolul al XIX-lea. Ambasador al Rusiei (ţara adoptivă) la Londra,

apreciat pentru inteligenţa şi calităţile lui morale de Carolina, soţia

lui George II, regele Angliei, Antioh îi oferă traducătorului englez al

Istoriei Imperiului Otoman o listă a lucrărilor tatălui său. Aşa se

face că ediţia engleză a cărţii (1734) e prefaţată cu detalii despre

viaţa principelui Dimitrie Cantemir, unde e menţionată Hieroglyphica

(propter occultata nomina, ita dicta) quibus continetur historia

domestica idiomate moldavo, asta însemnând: Hieroglificele (numite

astfel pentru că numele au fost ascunse), care cuprinde istoria

faptelor particulare, în limba moldavă). Este un roman scris la

începutul şi în manieră satirică a secolului luminilor. Cantemir nu e

singurul care la ora 1700 a literaturii europene mai acopere totul sub

zăbranicul fabulei animaliere. Acceptă convenţia ludică a măştii,

tocmai pentru că ea ascunde o semnificaţie