Nora IUGA
Fetita cu o mie de riduri
Editura Cartea Romaneasca,
Bucuresti, 2005, 108 p.
Despre Nora Iuga se poate spune ca reinventeaza starea poeziei cu fiecare nou volum publicat. Dupa Sexagenara si tinarul (2000) si Fasanenstraße 23 (2001), in care autoarea imprima prozei structurile si ritmurile liricului, dupa Lebada cu doua intrari (2003) – o carte greu de incadrat intr-un gen anume, ce respira, textual, un nonconformism asumat cu ireverentioasa gratie –, Nora Iuga revine in atentia cititorilor cu un volum de versuri ce are toate sansele sa fie considerat un punct de reper nu doar in creatia autoarei, ci si in literatura romana contemporana. „Ce teribila terapie imi aplic eu scriind. Am invatat de la Goethe. Cind vrei sa scapi de o iubire scrii o poezie. Mie imi trebuie un roman“, scrie Nora Iuga in Fasanenstraße 23, dar nu trebuie, desigur, sa o credem pe cuvint. Si asta pentru ca nu (doar) de un roman are nevoie „fetita cu o mie de riduri“, ci de o intreaga opera in care traitele si (mai ales) netraitele sa prinda contur.
Paradoxala, oximoronica – de la primele cuvinte, cele ale titlului, pina la cele din finalul poemului cu numarul 100, „numai tu nu ai punct. Te-ai facut infinit, nimicul meu“ –, Nora Iuga scrie o poezie de un rafinament crepuscular, situata la intersectia dintre confesiune si fictiune, acolo unde ceea ce este si ceea ce ar putea fi se confunda iremediabil. „Personaj“ inedit in peisajul poeziei romanesti, construit in siajul celebrei fetite cu chibrituri a lui Hans Christian Andersen, de care o leaga povestea „inghititului in sec“, „fetita cu o mie de riduri“ are un dublu statut: indica, pe de o parte, contrastul dramatic dintre virsta interioara si cea biologica – sursa a tuturor frustrarilor si nostalgiilor transcrise liric –, evocind, pe de alta parte, pliurile, nenumarate, ale memoriei si imagi
