In revista 22 are loc o dezbatere extrem de binevenita pe tema reformelor din invatamintul universitar. Dezbaterea, oarecum spontana, a fost iscata de un articol al doamnei Mihaela Miroiu, la care au raspuns domnii Mirel Banica, Marius Turda si poate altii pe care i-am scapat. Impresia mea este ca teza doamnei Miroiu este fundamental gresita si este pacat ca cei care au raspuns au intrat in logica ei.
Sa ma explic. In esenta, doamna Miroiu prezinta disputele care au loc de ceva vreme in mediul academic drept o infruntare intre „cei ramasi acasa“ si „bursaci““, adica cei care au iesit din sistem, unii fara sa fi intrat macar in el, plecind imediat dupa absolvire, au facut studii, mai mult sau mai putin temeinice prin universitati straine, si acum se intorc dornici sa ocupe pozitii la care sint mai mult sau mai putin indreptatiti si actionind de multe ori prea brutal. Pe linga faptul ca este excesiv simplificatoare si reductiva, o asemenea abordare poate avea si efectul pervers al invrajbirii artificiale a unei comunitati care numai de motive de vrajba nu duce lipsa.
Nu este deloc adevarat ca singurii vectori ai schimbarii sint cei veniti de afara, „generatia asteptata“, cum ii numeste, milenarist cumva, ziarul Cotidianul. Cum nu este adevarat ca oricine a petrecut niste ani „afara“ e un bun specialist. Printre cei care vor si incearca efectiv sa schimbe ceva in mediul academic sint(em) foarte multi, tineri sau nu, cu pozitii foarte bune in sistem – conferentiari, profesori, C.S.I.
Iar doamna Miroiu ar trebui sa-i cunoasca macar pe unii dintre ei, cu care a colaborat, membri ai FAR, de exemplu, ca sa nu mai vorbesc despre domnii Mircea Miclea si Daniel David, oameni carora nu li se poate reprosa ca n-au vrut sa schimbe sistemul, ci doar ca n-au stiut cum s-o faca (si ar fi trebuit sa stie, odata ce-au acceptat ingrata sarcina; oricum, c
