Asa cum am anuntat in numarul trecut, publicam partea a doua din interviul realizat cu Gabriel Liiceanu, la inceputul acestui an.
- Sint momente cind trebuie sa-ti aperi prietenii atacati fara motiv
Domnule Liiceanu, as vrea sa va reamintesc inca un moment cind ati fost irascibil: anul 2004, „cazul Marino“ si reactia dvs. fata de Ion Bogdan Lefter, Luminita Marcu si Costi Rogozanu. Va marturisesc ca am fost nedumerit si socat de vehementa dvs. de atunci exprimata in Dilema veche. Andrei Plesu a raspuns in Observator cultural, motivind de ce inapoiaza Premiul ASPRO, unde presedinte al juriului era Adrian Marino. Chestiunea se putea incheia in acel moment, cu textul lui Andrei Plesu. De ce ati simtit nevoia sa interveniti?
Pentru ca sint momente cind trebuie sa-ti aperi prietenii atacati fara motiv. E ciudat cit se aseamana tonul si ranchiuna acuzelor ideologice de azi cu cele proletcultiste de ieri. Apoi, si pentru ca, independent de Plesu, am avut propria mea reactie. Marino ii reprosa lui Plesu ca sufera influenta lui Noica, un autor „totalitarist“, „irationalist“, „etnicist“ si alte bla-bla-uri de genul asta cu care astazi ti se inchide gura in prelungirea stilisticii etichetelor ideologic-infamante din epoca activistilor de partid. Or, stiam ca Marino, cita vreme traise Noica, se ploconise necontenit in fata lui. Dovada o scrisoare pastrata in arhiva Noica, in care Marino isi exprima admiratia nemarginita pentru – mi-aduc bine aminte – „opera, caracterul si umanitatea dvs. atit de rara“. Cind spunea Marino adevarul? Atunci cind il lingusea pe Noica, pe care si-l dorea la Sibiu pentru lansarea cartii sale, sau acum, cind se spala pe miini de el in numele noii ordini ideologice, cea a „corectitudinii politice“?
Cind i-a trimis Adrian Marino acea scrisoare lui Constantin Noica?
In martie 1980, dupa ce ii apar
