Toata Antichitatea a crezut in zei. Lumea Veche, o lume atee, nu ar fi existat fara ei si nici nu o putem concepe. Orientali, greci, romani – nimeni nu i-a negat pe zei ca atare. Cel mult unii le-au contestat prezenta intr-o lume ca a noastra (si i-au impins – comoda solutie – in intermundii, precum epicureicii), iar altii le-au negat orice influenta asupra mersului omului prin viata, pentru ca, pur si simplu, pe zei nu i-ar (fi) interesa(t) asa ceva. Anticii nu au ajuns, insa, niciodata la ideea unei lumi posibile fara zei. Dimpotriva, toate textele lor, de la cele literare (inclusiv istorice) pina la cele filozofice, teologice si religioase, sint pline de fapturi divine. Pina-ntr-atit incit, daca ar avea materialitate, ne-am ciocni de ele.
Am putea spune ca, pe masura ce Antichitatea se indeparteaza cronologic de ea insasi, devine tot mai credincioasa, tot mai fervent atasata misterului divin, tot mai mistica. O dovedesc in special ultimele ei veacuri (III, IV si V), cele despre care se stie fara dubii ca apartin Antichitatii. Nu intimplator, tocmai atunci atinge apogeul infruntarea dintre paginism, care avea de partea sa atuul incomensurabil al traditiei, si crestinism, cu forta receptarii noului, un complex religios atragator nu atit prin mutatiile in sine pe care le propune si le provoaca, la o scara foarte larga, cit prin perspectivele deschise si intrevazute. Pe un astfel de fundal maniheist, care uneori a adincit, alteori a facut sa dispara falia dintre Orientul si Occidentul Imperiului Roman – adica al lumii civilizate si cunoscute de atunci –, a agonizat si disparut Antichitatea.
Unul dintre pilonii traditiei culturii precrestine a fost Platon. Antichitatea s-a stins adorindu-l, intre altii, pe discipolul lui Socrate si profesorul lui Aristotel. Prin multiplele faze ale neoplatonismului, i-a inaltat templul cel mai durabil al Lumii
