Primarul Ovidiu Dancu trăieşte, probabil, una dintre cele mai negre perioade ale vieţii sale. Confruntat cu moartea prietenului său, aşa cum reiese din primele cercetări, edilul şef al Luduşului trebuie să supravieţuiască cu imaginea că a curmat viaţa unui om.
Că celui căruia i-a răpit restul zilelor i-au rămas neconsolaţi o soţie şi doi copilaşi. Unul de doar patru ani, minor care nu înţelege drama care s-a abătut asupra căminului său.
Zi de zi, de acum încolo va blestema ziua în care a pus mâna pe armă, pentru că, bănuim, îi va fi greu să se reapuce de vânătoare nonşalant şi sigur pe puterile sale. Va încerca să se consoleze, să-şi amorţească conştiinţa spunând că a fost un accident nefericit. Că nu a vrut, ceea ce tind să susţin şi eu, amintindu-mi de prezumţia de nevinovăţie de care beneficiem fiecare dintre noi. Orice ar face, o vreme, şi nu-i dorim să fie lungă, fantoma prietenului său ucis din greşeală îi va bântui visele, obligându-l să se întrebe obsesiv: "de ce?".
Nici eu nu aş vrea să mă întreb dimineaţa sau noapte de noapte câte vise, iluzii, planuri, proiecte am distrus într-o clipă de neatenţie, în ceasul rău.
Nimănui nu-i dorim să fie în locul său. Nimănui nu-i dorim să ajungă să-i fie greu să fie alături de familia care până acum o săptămână i-a fost prieten. Pentru că Dancu nu va putea plânge la sicriul lui Nicolae Gherman de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, de parcă nu-i desparte o infinitate ucigaşă.
Cu toate că sunt conştientă că pasiunea pentru a ucide, pentru unii pentru a vâna sălbăticiuni nu poate fi oprită, domolită, poate nu ar strica o reglementare mai dură în domeniu. Aş vrea să cred că, aşa cum pe şosele s-ar putea ca într-o bună zi să şofeze doar persoane foarte bine pregătite, tot aşa în pădurile româneşti vor vâna doar cei atent selecţionaţi, testaţi şi autorizaţi. Poate atunci nu va mai trebu
