In noaptea de 6 spre 7 ianuarie 2006 a murit, la 27 de ani si jumatate, Sorin Ion Stoica. Pastrez inca in memoria telefonului mobil ultimele sale mesaje, din 1 si 3 ianuarie 2006 – raspunsuri la naivele mele urari de sanatate: „Anii cu sot sint o nebunie.“ si: „Sanatate, vorba vine. Io de-abia reinvat sa merg.“
S-a grabit sa ajunga linga doi dintre oamenii care l-au format, linga Mircea Nedelciu si Irina Nicolau. Ca si in cazul celui dintii, scrisul i-a programat, cumva, maladia, actionind magic asupra corpului. Dupa disparitia Irinei Nicolau, ne spunea, rizind amar, ca va muri si el de aceeasi boala. Atunci am zimbit.
Acum ma infior. S-a grabit sa-si scrie cartile cu un sentiment al urgentei si o creativitate debordanta. Au vazut astfel lumina tiparului trei volume de autor: Povestiri cu injuraturi (proza scurta, Paralela 45, 2000), Dincolo de frontiere (roman, Paralela 45, 2002), O limba comuna (povestiri, Polirom, 2004). Alaturi de ele – prozele scurte din volumul colectiv Povestiri mici si mijlocii (Curtea Veche, 2004, impreuna cu Cosmin Manolache, Calin Torsan si Ciprian Voicila), secventele suprarealiste despre copilarie din experimentul colectiv Cartea cu euri (Curtea Veche, 2005) si cele doua carti de istorii orale despre bunici, nepoti, familie si televizor, coordonate impreuna cu sociologul Zoltán Rostás si realizate impreuna cu studentii de la Jurnalism si Stiintele Comunicarii (Istorii la firul ierbii. Documente sociale orale, respectiv Televizorul in „micul infern“, Tritonic, 2003, 2005). Carti traite. Ramin inca nepublicate – poate vor fi strinse, cindva, in volum – un studiu antropologic spectaculos si mustind de idei despre Mitul poetului betiv, un numar neprecizat de proze, articole si eseuri, precum si un „jurnal“ insolit trimis de la Banestiul natal, prin e-mail, prietenilor sai in ultimele luni de viata.
Era un copi
