De studiul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii se ocupă disciplina numită patrologie. Ea îşi propune lămurirea literaturii creştine din primele şapte-opt secole după Hristos, cînd Biserica - încă unită într-o singură (deşi polimorfă) christianitas - a zămislit cele mai consistente opere teologice, precum şi imnuri poetice, tratate ascetice, viziuni mistice, scrieri morale, lucrări de enciclopedie a ştiinţelor. Toate confesiunile creştine au dezvoltat şi încurajat cercetarea acestui tezaur, chiar dacă din perspective şi după criterii de evaluare substanţial diferite. Au făcut un asemenea efort şi ortodocşii, mai puţin metodic decît catolicii şi mai puţin riguros-filologic decît protestanţii, dar cu intima convingere că lectura Părinţilor este un act aproape liturgic: a-i reciti înseamnă nu doar a-i înţelege cu instrumentele inteligenţei critice sau a-i situa istoriceşte, cît a-i recupera spiritual, în vibranta lor actualitate de taină. Pentru că, alături de Sfînta Scriptură, Sfinţii Părinţi sînt văzuţi în Răsărit ca surse ale Revelaţiei, "organe ale Sfîntului Duh", glasuri ale divinităţii care conlucrează cu aleşii săi astfel încît "oastea lui Hristos" să poată conduce "lupta cea bună".
Graţie augustei lor semnificaţii, Sfinţii Părinţi se oferă deci ca ţintă unui întreg mănunchi de abordări disciplinare: ei alimentează atît numita patrologie, cît şi teologia dogmatică (pentru contribuţia lor la fixarea doctrinei), hermeneutica biblică (întrucît nimeni n-a tălmăcit Biblia cu mai ascuţită pătrundere), teologia morală (pentru aportul lor la studiul psihologic al stării de păcat), teologia pastorală (pentru uriaşa lor creativitate omiletică, tradusă în imagini mereu percutante) şi istoria Bisericii (dat fiind că Părinţii au participat la Sinoadele Ecumenice, acolo unde s-au decis, la fiecare nouă ameninţare eretică, forma şi fondul dreptei învăţături). Unii, precum O
