- Editorial - nr. 13 / 20 Ianuarie, 2006 O tot mai involburata realitate romaneasca, de nimeni dorita in anii 1990, 1991 si in cei care au urmat, i-a adus, din pacate, pe mineri in prim-plan. "Haiducia" si ultimatumurile smintite ale lui Miron Cozma, date Guvernului condus de Petre Roman, brutalitatea amintind de actiunile de tip terorist intreprinse indeobste in cazul loviturilor de stat, comportamentul lor "pasnic" din Capitala, care a alarmat o intreaga Europa, i-au pus in posturi diametral opuse. In ce-i priveste, sentimentele se situau atunci, deopotriva, intre revolta, reprosul amar si compasiune. Resorturi cu radacini adanci in viata social-politica a Romaniei au declansat mineriadele, patru la numar, doua dintre ele cu consecintele pe care le stim. De fiecare data ele au asezat Romania intr-o situatie delicata, de-a dreptul alarmanta. Confruntarile dure, sangeroase de fiecare data (mai ales cele din 13-15 iunie 1990), intre minerii Vaii Jiului si bucuresteni, apoi intre ei si Putere, au cauze obiective si subiective. Trebuie sa trecem peste orgoliile minerului-sef Miron Cozma, "luceafarul huilei" si "haiducul" in rol de "bau-bau", in stilul unei intelegeri proprii a Vaii Jiului, peste scenariile abil ticluite, peste diversiunile in spatele carora uneori s-a aflat si presedintele de atunci, Ion Iliescu, pentru a intelege realitatea generata de o stare de fapt. Intre mineriadele bucurestene, asezate clar sub semnul politicului, si ultimele lor iesiri publice (sa ne amintim de batalia de la Costesti!), de natura strict sociala, deosebirea-i de la cer la pamant. Atunci, in 1990 si in 1991, ei erau manipulati de anumiti politicieni abili aflati la putere. Cea din 1999 mai mult isi are radacinile in disperare. Inchiderea minelor de pe Vale, disponibilizarile, lipsa solutiilor, deci si a perspectivei, grija innebunitoare a zilei de maine intr-o zona defavorizata