Nu de mult, o persoană "civilă" pe care o preţuiesc şi care, la rîndul ei, preţuieşte teatrul şi pe oamenii de teatru - nu mai puţin, cititoare consecventă a Dilemei vechi - m-a întrebat, pe un ton deopotrivă neîncrezător şi plin de speranţă: "Chiar aşa de groaznic arată teatrul românesc, cum apare în articolele dvs.? Chiar nu v-a plăcut mai nimic?". Interpelarea, mărturisesc, m-a derutat: nu-mi închipuisem nici o clipă că notaţiile mele desenează un peisaj (teatral) atît de apocaliptic sau că din ele poate să reiasă un dezgust atît de răspicat faţă de produsele scenei naţionale. De altfel, nu văd deloc numitul peisaj exclusiv în culori sumbre, iar formele sale de relief nu-mi trezesc (constant) chiar greaţă existenţială. Scurta conversaţie a continuat să mă urmărească şi să-mi dea de gîndit. Cum trebuie procedat?
Adevărul incontestabil (şi constatabil de către oricine calcă în orice sală de spectacol) este că, privit din unghiul receptării "largi", teatrul românesc pare a sta minunat: practic, nu există reprezentaţie la care să nu se aplaude - în picioare, după un obicei foarte neplăcut, preluat, am impresia, din trecutele şedinţe PCR şi inexistent în vreo altă ţară -, uneori cu strigăte de "Bravo!", indiferent dacă e premieră ori spectacol "obişnuit", indiferent dacă e vorba despre o capodoperă (cîte capodopere se nasc, în cursul unui an, în literatură, muzică, pictură? de ce s-ar ivi mai multe în arta teatrului?) sau o tîmpenie patentă, indiferent dacă acţiunea se petrece în uriaşa incintă a TNB sau în minuscula pivniţă a clubului Green Hours. Este, de altminteri, argumentul cu care directorii de teatru, regizorii şi actorii închid gura criticilor răi de gură - "N-ai văzut ce aplauze am luat?" -, chiar dacă, în adîncul sufletului, sînt conştienţi că n-au făcut defel gaură în cer, că, dimpotrivă, spectacolul e slab şi că ştaiful lor profesional va ieşi de
