Dacă eternitatea s-a născut, zice-se, la sat, perenitatea s-a instalat, s-ar zice, în "separe". În orice caz de ceva vreme încoace...

Am cunoscut această instituţie naţională cu peste 30 de ani în urmă, în Gorj. Nu exista restaurant care să nu aibă separeul său. Cantina Combinatului Minier Oltenia, unde mîncau mii de muncitori, avea şi ea separeul său. Chiar şi chioşcul de tablă ruginită din Rovinari, unde se vindeau cartofi şi roşii, avea un separeu "la varice", unde îşi beau votca privată funcţionarii de rangul doi ai Primăriei. Cînd a ajuns mai mare în rang şi nu mai trebuia să se ascundă în separeul dintre cartofi şi roşii, o cunoştinţă din acea urbe a făcut ciroză şi a murit.

Am recunoscut apoi aceste separeuri în toate colţurile ţării, privind din rîndurile vulgului uşile şi perdelele care îi separau pe ei de noi.

Le-am regăsit apoi, vizibile mai ales în provincie, în toţi aceşti ani ai lumii noi, postcomuniste. În unele cazuri nu s-au schimbat deloc. În alte locuri şi-au schimbat doar părul, nu şi năravul. Cînd mi s-a întîmplat - rar - să mă pomenesc de partea cealaltă a perdelelor trase sau a uşilor glisante, am avut o ciudată impresie de urîta din pădurea adormită. Ca acum, de pildă, printre nişte oameni pe care nu i-am văzut niciodată, dintr-un loc unde nu am mai fost nicicînd. Şi totuşi...

Figurile s-au mai schimbat, fizionomiile - mult mai puţin. Toţi l-au întîlnit, măcar o dată în viaţa lor, pe tovarăşul Lenin, oricare ar fi fost acesta, au dat mîna cu el şi îşi amintesc ca din întîmplare, la un colţ de conversaţie, de această întîlnire. Toţi au măcar o poveste despre anumiţi "foşti", care nu erau chiar aşa de răi, precum se spune, şi pe care îi evocă, reverenţios, pe numele lor de familie. Toţi ştiu măcar o poveste personală din viaţa intimă a unor "actuali", care nu sînt chiar aşa de curaţi precum pretind şi pe care îi evocă, f