Cifrele sînt clare şi nu ne lasă nici un spaţiu de îndoială, nici o geană de speranţă: de Revelion, manelele au ras tot, în materie de audienţe TV. Cred că a sosit momentul să tragem aer în piept şi să dăm, bărbăteşte, piept cu realitatea crudă: ăştia sîntem! Din coapsa Daciei şi-a Romei, aici de 2.000 de ani, cei mai viteji dintre traci, un popor blînd şi iubitor şi care, iată, la zi de sărbătoare, vibrează mărunţel la ritmurile orientale şi la rimele agramate ale manelelor.
Semne ni s-au arătat, aşa că nu avem a ne mira. Sondaje de opinie recente au arătat că maneliştii reprezintă modelele copiilor şi adolescenţilor români. Gigi Becali este perceput ca un om de afaceri de succes. Constantin Bălăceanu-Stolnici primeşte premii de eleganţă din mîna lui Cristi Chivu.
Şi atunci, mai are rost să ne dăm de ceasul morţii pentru că ştirile noastre arată cum arată - cu non-evenimente în deschiderea jurnalului şi ştiri fabricate în laboratoare de PR? Poate că într-adevăr "asta cere publicul"?
Sau poate nu. Dacă analizăm un pic "modelele" pe care şi le asumă românii de toate vîrstele, vom constata că ele sînt personajele care se bucură de cea mai mare expunere publică, graţie televiziunilor. Ne aflăm deci într-o situaţie de genul "oul sau găina": televiziunile au preluat şi exploatat simpatiile populare sau au creat aceste simpatii/notorietăţi, prin expunerea repetată şi favorabilă a anumitor personaje?
Răspunsul este destul de evident, dacă aplicăm jurnalelor de ştiri grile de profesionalism. Descoperim astfel (o descoperire de valoarea apei calde deja, căci o facem iar şi iar, de ani buni) că multe dintre "ştirile" care ni se servesc sînt departe de ceea ce în manualele de jurnalism se numeşte newsworthiness (capacitatea unui eveniment de a genera ştire). Asistăm, de fapt, la un perpetuu carnaval, în care întîmplări de almanah, evenimente de PR şi in
