Turcia negociază în sfîrşit cu Comisia Europeană termenii unei posibile aderări la UE. Dar rămîne de văzut dacă ceea ce este acum doar o posibilitate se va şi materializa. Încheierea negocierilor se poate dovedi la fel de dificilă ca şi decizia de începere a lor.

Amintiţi-vă că Turcia a depus prima cerere de aderare în 1959 şi, pînă în 1963, Comunitatea Economică Europeană, predecesoarea UE, a răspuns cu o tactică de întîrziere: a cerut un acord vamal. În acelaşi timp, în ideea că "Nu" nu este un răspuns acceptabil, văzîndu-se pe alocuri încurajată tacit, au crescut aşteptările Turciei în ce priveşte o eventuală integrare în UE.

Dar europenii obişnuiţi au început să se uite mai atent la hărţi şi geografia de acolo nu poate fi negată: 95% din teritoriul Turciei şi 80% din populaţia sa se află în Asia. Ca atare, dezbaterea aprinsă - în Turcia şi, mai ales, în UE - despre apartenenţa Tuciei la Europa a continuat şi va continua, în ciuda începerii negocierilor.

E clar că problema identităţii europene a Turciei nu poate fi rezolvată cu lecţii de geografie. Cel puţin jumătate din filozofia şi teatrul Greciei a fost creată în Asia Mică. Primele călătorii de evanghelizare ale Sfinţilor Petru şi Pavel au avut loc în Turcia. Mai tîrziu, Imperiul Otoman a fost considerat timp de secole ca o parte a "concertului european", dovedindu-se indispensabil în definirea şi asigurarea unei balanţe strategice între marile puteri ale Europei.

Totuşi dovezile istorice nu sînt suficiente pentru a avea un curent european în favoarea Turciei. Din contră, "problema turcească" va fi rezolvată în funcţie de preocupările politice actuale şi îngrijorările cu privire la viitor. Din fericire, decizia finală nu a fost deja adoptată: procesul abia a început, odată cu demararea negocierilor.

Iar aceste negocieri nu pot fi decît lungi şi dificile, numai adoptarea acquis-ului