Blog-ul, prescurtare de la Weblog, este o pagină web personală, actualizată periodic, chiar zilnic. Moda blogurilor s-a întins în întreg ciberspaţiul: politicieni, intelectuali publici, cercetători, dar şi oameni de rînd ţin să-şi înscrie traiectoria intelectuală, punînd-o la dispoziţia celor interesaţi. Necesitatea vine din faptul că rătăcirile prin toate direcţiile ciberspaţiului sînt greu de reconstituit, iar împărtăşirea experienţelor nu mai poate aştepta decantarea lor prin reflexie. Precum Tom Degeţelul, care îşi presăra cărările cu pietricele, pentru a nu se pierde prin pădure, cibernautul îşi notează adresele siturilor care i-au atras atenţia, însoţindu-le de comentarii, pentru a le putea revizita sau pentru a atrage acolo şi pe alţii. Blog-ul diferă de jurnal, deoarece nu este niciodată intim şi rareori conţine faptele banale ale fiecărei zile. El include doar ceea ce este semnificativ pentru evoluţia individului şi transmisibil celorlalţi, nu însă şi evanescenţa stărilor lui sufleteşti, în ultimă instanţă, incomunicabile.

Cartea de căpătîi (Makura ni Soshi) a doamnei de onoare Sei Shonagon anticipează cu 1.000 de ani blog-ul de astăzi. Titlul japonez, care nu aparţine autoarei, sugerează caracterul fortuit al însemnărilor sale. Cartea nu este "de căpătîi" pentru că ar avea darul de a instrui, expresia este folosită în sens propriu. Împărăteasa Teishi, pe care Sei Shonagon o slujea, primise, de la un funcţionar zelos, nişte rapoarte voluminoase şi inutile, pe care împărăteasa le-a dăruit doamnei sale de onoare. Aceasta le-a pus la capul patului, într-un sertar al rulorului de lemn care înlocuieşte, pentru doamnele japoneze cu complicate coafuri, perna, în timpul somnului, de unde şi numele versiunii engleze ale cărţii, The Pillow Book. Sei Shonagon scotea cîte o foaie şi scria pe verso. Cartea nu este un jurnal, deşi conţine şi ceva anecdotică priv