IN MEMORIA LUI VLADUT In loc de prefata (pentru ca toti cititorii sa inteleaga despre ce-i vorba): Luni, pe site-ul Jurnalului National au aparut articole insotite de fotoreportaje privind tragedia de la Anina. Privind imaginile sfasietoare, dar foarte graitoare, cativa cititori au sarit "ca arsi", infierandu-i pe jurnalisti de intruziune in suferinta oamenilor, cu adjective nu tocmai frumoase.
Am intrebat, dar nu mi s-a raspuns. Asa ca mai intreb o data... si inca o data: cati dintre cei care au sarit ca unul sa apere... lacrimile au avut nesansa sa fie ei insisi subiectul unei fotografii de ziar in momente grele, foarte grele... Cati? Sunt sigura ca nici unul si ma bucur pentru ei. Imi bazez aceasta argumentatie pe faptul ca, daca ar fi fost, fie si numai tangential, traitorii sau spectatorii unei astfel de tragedii nu s-ar fi grabit sa fie atat de vehementi in apararea... cui? A imaginii suferintei? Nu, suferinta nu are nevoie de aparatori, ci de divulgatori. Oamenii aceia, care au ramas in urma celor morti, nu au nevoie de aparatori ai imaginii lor! Au nevoie de aparatori ai drepturilor lor! Si asta nu se poate face daca nimeni nu-i vede, daca nimeni nu-i aude...
Oamenii isi pot imagina... sau nu. Dar oare cati vor sa-si imagineze o astfel de nenorocire? Oare cati oameni, cand citesc un titlu sau aud o stire: "au murit 7 mineri la Anina", isi pun imaginatia in functiune pentru a vizualiza tragedia cuprinsa in acest titlu? Au simtit cat e de amara abia dupa ce au vazut pozele! Pana atunci, poate intuiau, dar erau departe de adevar... si totusi, dupa ce au va- zut - au vazut si s-au revoltat (gresind insa tinta!).
Instinctul de conservare al fiecarui om impune niste limite de protectie si-i dicteaza: "nu-ti imagina, e dureros!" Acest mecanism se poate bagateliza prin vechea noastra zicala: "mortul altuia pentru tine doarme". Cum poti sa-i trezesti
