Colonelul Alexandru Ioan Cuza a rămas în istoria românilor ca fiind domnitorul Unirii, personalitatea sa şi Unirea din ianuarie 1859 fiind inseparabile. În activitatea pe care a desfăşurat-o a fost sprijinit de o serie de patrioţi şi revoluţionari pentru care interesele naţiunii române au fost mai presus de interesele personale. Cu toţii – inclusiv Cuza – au văzut în domnia sa o perioadă de tranziţie până la aducerea prinţului străin, aceasta fiind de altfel una din prevederile rezoluţiei Adunărilor Ad-hoc din 1857.

Omul politic…

Istoria a reţinut marile înfăptuiri din timpul domniei sale: desăvârşirea Unirii de la 1859, primele reforme (secularizarea averilor mânăstireşti, Legea rurală, Legea Instrucţiunii publice, organizarea justiţiei, a armatei, etc.), dar şi desfăşurarea unei activităţi diplomatice intense pentru acceptarea schimbărilor aduse Convenţiei de la Paris de către Marile Puterile europene. Din păcate însă, în a doua parte a domniei sale, omul politic Cuza a făcut şi unele greşeli pe care istoria, aşa cum era şi firesc, le-a reţinut. I-a îndepărtat pe unii colaboratori integri şi activi – cum a fost spre exemplu Kogălniceanu – şi s-a înconjurat de un grup de profitori ce făceau trafic de influenţă şi se îmbogăţeau. În fruntea acestui grup s-au aflat Cezar Librecht, belgian de origine, directorul general al Poştelor şi Telegrafului, Nicolae Docan şi Grigore Cozadini, veri primari ai domnitorului, M. Marghiloman, prefectul poliţiei Capitalei, Al. Cantacuzino, ministrul de Finanţe şi fratele lui Vasile Alecsandri. Toţi aceştia au creat o stare de nemulţumire generală grăbind constituirea unei coaliţii îndreptate împotriva lui Cuza.

…şi omul de zi cu zi

La greşelile de mai sus s-a mai adăugat şi viaţa aventuroasă pe care o ducea Cuza. A ajuns la un moment dat să întreţină legături cu frumoasa Maria Obrenovici, văduva prinţului Ef