Dulcea pasare a tineretii.
A murit la 27 de ani - o cifra in colturi, aiurea si total asimetrica, asa cum i-au fost cartile si viata. A murit in felul sau, usor uimit si fara mari regrete. Rebel, tacut, inchis in sine, Sorin Stoica a scris pana in ultima clipa, luand peste picior, cu blandete si autoironie, chiar viata lui de bolnav incurabil: suferinta si spitalul, ingrijorarea si prosteala neputincioasa a celor din jur. In ultimele ore de viata, presimtindu-si sfarsitul, i-a dictat mamei sale, cu o voce abia soptita, ultimul text si ultimele dispozitii testamentare. La 27 de ani, lasa prietenilor si posteritatii toata averea lui: un sac de manuscrise, un proiectat volum de proze scurte si sumedenie de articole razletite in presa vremii. Apoi, a chemat preotul si, muncit de o adanca neliniste, i-a pus o intrebare naucitoare: daca singuratatea este un pacat. S-a despartit de aceasta lume intrebandu-se. Grea intrebare.
Cu o graba pe care abia acum o intelegem, Sorin Stoica a publicat 6 carti. Fiecare volum parea sa pregateasca un altul si, toate la un loc, o carte unica, inca nescrisa in literatura romana, despre lumea ca lume, fara farduri si fara zorzoane. Avea de partea sa energia varstei si un talent iesit din comun, o forta colosala de a observa viata in hainele ei ponosite de lucru, de a crea personaje din nimic, din te miri ce, uimindu-se necontenit in fata omului obisnuit, omul in carne si oase, contradictoriu, slab si puternic in slabiciunea lui. Omul care se razbuna pe viata, pe istorie, pe boala si nenoroc, vorbind intruna, fara complexe sau restrictii medicale. Vorbirea ca tratament, ca singura libertate suprema a omului, cel de toate zilele. Poate nu realizam inca - Sorin Stoica este o mare pierdere. Blestemul literaturii romane pare fara sfarsit. Isi risipeste marile talente chiar inainte de a le avea cu adevarat - Holban, Labis, Pavel D
