E pacat ca cele mai multe dintre dialogurile lui Platon sunt aproape de negasit in editii independente. Cu exceptia unora de mare intindere, cum ar fi Republica, restul vin “la pachet”, mai multe intr-un volum. Astfel, lectura e pe cale de a pierde ceva, un simt al evenimentului. Fiecare dialog, in parte, este povestea unei vizite de neuitat a unui intelect superior. De aceea, lucrarile modernilor poarta adesea semnele unei neintelegeri bazale, atunci cand sunt construite in virtutea ipotezei existentei unei singure teorii, a lui Platon, pe care personajul sau se presupune ca o expune si o dezvolta. Tot ce pot spera aceste lucrari este sa ajunga la stadiul, respectabil, al unui studiu despre complicatiile teoriei platoniciene. Altceva ne propune recenta carte a lui Andrei Cornea, Cand Socrate nu are dreptate (Humanitas, Bucuresti, 2005). Putem, daca dorim, sa o citim ca pe o colectie de studii despre dialogurile lui Platon. Insa in intentia sa profunda ea tine de o cu totul alta clasa de texte, astazi aproape ignorata, dar care a format una din traditiile importante ale istoriei filozofiei, aceea a apararii cauzelor imposibile. Unul din primele exemple este al lui Synesios din Cyrene, care scrie un elogiu al cheliei. Unii teologi inchipuie pledoarii in favoarea ateismului, care era privit pe atunci ca o specie de afectare mai grava decat nebunia. Mai aproape de noi, Mandeville scandalizeaza generatiile Luminilor prin justificarea luxului si prin analiza beneficiilor prostitutiei sau a jafului la drumul mare. Grea sarcina si-a propus acum Andrei Cornea. El este avocatul castei celei mai de jos a traditiei filozofice grecesti, a “invinsilor” din dialogurile platoniciene. Intr-adevar, daca Socrate nu are dreptate? Este Socrate, acuzatorul sofistilor, la randul sau un sofist, asa cum a crezut si portarul lui Callias, care refuza initial sa ii deschida filozofului? In pri