I. Timp şi materie

Deliberat sau numai instinctiv, prin marile sale reverii pe marginea obiectualităţii, Ion Bitzan a repus în discuţie dimensiunea temporală a operei de artă. însă el nu a făcut acest lucru prin scenarii epice exterioare, prin succesiunea episoadelor ori prin spectacole de mişcare, ci prin convocarea la o nouă viaţă a unor forme în care timpul s-a aşezat, vizual şi tactil, ca un element definitoriu. Cartea veche, obiectul în nenumăratele sale ipostaze - de la cel irelevant şi derizoriu pînă la acela înnobilat prin raritate ori prin patina vremii -, forma comună şi alcătuirea bizară, produsul tehnic şi instrumentul ştiinţific şi-au găsit în universul artistului un regim de existenţă comun şi o putere de exprimare asemănătoare. Prin identificare şi, mai apoi, prin selecţie şi prin comentariu, Bitzan le-a reinvestit cu o viaţă nouă şi cu un destin exemplar. El a reuşit definitiv şi, aparent, fără efort, să abolească funcţiile şi să anuleze circumstanţele pentru a recupera germenele permanenţei camuflat în veşmîntul efemer al aparenţelor. Sub privirea sa iscoditoare şi contemplativă, în primă instanţă neutră şi glacială, banalitatea s-a ridicat pînă la vibraţia lirică, anodinul a căpătat măreţie şi indiferenţa un tragism inexprimabil. Dar dincolo de prospecţiunile temporale şi de neobosita codificare culturală, artistul a negociat continuu cu resursele ascunse ale materiei, în multiplele ei variante substanţiale. De la instrumentele şi de la tehnicile consacrate ale pictorului şi ale graficianului, de la marile scenografii la focalizările microscopice, de la hîrtia obosită la metalele grele, de la transparenţa emulsiilor la bitumul nocturn, el a exprerimentat totul cu acelaşi rasfinament şi cu o egală fervoare. Asemenea lui Borges, de care este atît de apropiat prin dinamica mentală şi prin abilitatea tehnică, Bitzan a creat un vas