Stimate domnule Adrian-Paul Iliescu Am citit cu interes recenta dvs. carte, Anatomia raului politic(1), Am aflat cu surprindere din ea ca, alaturi de Lucian Boia, Horia-Roman Patapievici, Mircea Mihaies, dar si destui altii, precum Mihai Zamfir, Adrian Cioroianu, Dan C. Mihailescu, Andrei Plesu, (dar nu si C.V. Tudor sau Adrian Paunescu!), am cinstea si eu de a exemplifica, în viata intelectuala contemporana, Raul politic (chiar scris asa cu majuscula de catre dvs.) Mai mult, ma onorati cu alocarea unui subcapitol întreg, intitulat Maniheismul doctrinar, viziune despre care spuneti ca îi afecteaza pe acei intelectuali care, desi nu sunt fanatici, totusi “considerându-se eroi ai luptei pentru Adevar (si împotriva Erorii), reactioneaza nervos ori de câte ori cineva semnaleaza un element vulnerabil la o doctrina altfel «buna»“. De acord cu descrierea efectelor maniheismului. Numai ca nu ma regasesc deloc ca promotor al curentului; în schimb, va regasesc pe dvs. si cartea dvs. In subcapitolul amintit, dvs. discutati o critica pe care o faceam în cartea mea De la Scoala din Atena la Scoala de la Paltinis, Humanitas, 2004, la adresa unui pasaj din studiul dvs. Contradictia lui Hayek(2). Se pune, asadar, întrebarea: sunt discutarea de catre mine a textului dvs., contextul, cartea mea si în general filosofia pe care încerc s-o reprezint, mai ales începând cu Turnirul khazar, Nemira, 1997, Polirom, 2003, si sfarsind cu ultima carte, Cand Socrate nu are dreptate, Humanitas, 2005, mostre de “maniheism doctrinar”? Nu cred ca o apreciere obiectiva, oricât de critica de altminteri, ar putea ajunge la o asemenea concluzie. (Vezi, de pilda, recenzia lui Andrei Terian, Socrate - contemporanul nostru, din Cultura, nr. 1/2006.) Sustineti ca “maniheismul este totdeauna conectat cu un refuz de a recunoaste relativitatea lucrurilor” (p. 269). Desigur, nu agreez relativismul si am încercat