Dan Stanca este un halucinat, un deznădăjduit care strigă în zadar în

hărmălaia generală, un patriot fără ţară, fiindcă ţara (aceea din

memoria lui culturală) s-a schimbat şi a devenit de nerecunoscut. Deşi

îşi câştigă existenţa ca ziarist (la România liberă), trece prin lume

absent, insensibil la realitatea imediată. Cu părul cărunt şi rebel, cu

faţa îngustă, cu ochii de un negru scânteietor, pare propovăduitorul

unei religii exotice, rătăcit în babilonia de jeep-uri şi căruţe,

fast-food-uri şi blocuri muncitoreşti din Bucureşti.

Acest

personaj, care se îmbracă modest şi nu-şi dă importanţă în nici un fel,

care vorbeşte puţin şi fără tragere de inimă chiar şi cu apropiaţii

săi, care nu-şi face apariţia la recepţii decât rareori şi atunci numai

pentru a-şi îndeplini o obligaţie profesională, se numără printre cei

mai valoroşi prozatori afirmaţi după 1989.

Cei mai valoroşi

prozatori apăruţi după 1989 sunt,ca să nu rămânem evazivi, Mircea

Cărtărescu şi Dan Stanca. Primul, cunoscut dinainte ca poet, a făcut

senzaţie cu romanul Orbitor. Al doilea, practic un necunoscut, ar fi

putut şi el să facă senzaţie - dar n-a făcut, pentru că nu i s-a dat

suficientă atenţie - cu numeroasele romane publicate în avalanşă:

Vântul sau ţipătul altuia, 1992, Aripile arhanghelului Mihail, 1996,

Apocalips amânat, 1997, Ultima biserică, 1997, Muntele viu, 1998,

Morminte străvezii, 1999, Ritualul nopţii, 1998, Domnul clipei, 2000,

Pasărea orbilor, 2001, Drumul spre piatră, 2002, Mila frunzelor, 2003

etc. Mircea Cărtărescu are un statut de vedetă şi figurează pe primul

loc în aproape toate topurile din revistele literare. Dan Stanca,

scufundat într-un fel de clandestinitate, lipseşte uneori până şi din

cele mai banale enume