Intr-un editorial mai vechi al Revistei 22 se sustinea ca politicienii romani isi incruciseaza sabiile in razboaie fara miza, in batalii care ii privesc doar pe ei. Intr-adevar, indecenta expunerii in plina lumina publica a vanitatilor si ambitiilor personale exhibate de paradele politice sterile oboseste. Sentimentul de tristete il copleseste pe cel de frustrare. De ce esueaza oare majoritea politicienilor in turniruri personale, in loc sa duca marea batalie cu ce ne intereseaza pe toti? Turnirul era, in Evul Mediu, o indeletnicire simandicoasa si mult mai putin periculoasa decat tindem sa credem acum. In 1559, Henric al II-lea al Frantei a murit din cauza unei rani, dupa ce a participat la un turnir cu ocazia casatoriei surorii sale, Margareta. A fost doar un accident. De regula, nu existau victime, in afara de ranirea orgoliilor personale. Turnirul era o ocupatie de loisir, nu era o lupta adevarata, cu o miza care sa transceanda un joc de amuzament. Nu era o lupta adevarata, tot asa cum campania electorala ramane un exercitiu retoric daca, dupa alegeri, guvernantii nu duc adevarata batalie a politicilor publice. Adica nu implementeaza programe care sa produca efecte tangibile in spitale, scoli, pe drumuri, in casele noastre. Poporul privea pe vremuri la turniruri printre zabrelele palatelor, cam tot asa cum o face vulgul acum prin perdeaua mediatica care expune micile confruntari dintre politicienii care se cred indeajuns de mari sa creada ca totul trebuie sa graviteze in jurul lor. Nici atunci, nici acum, nimeni nu beneficia cu nimic de pe urma incrucisarii lanciilor purtand culorile batistelor domnitelor frumos incotopenite. Gloata e lasata cu problemele ei care necesita tot batiste, dar pentru scopuri mult mai naturale.

In Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie, acum mai bine de 500 de ani, domnul Tarii Romanesti credea ca acel ce conduce