Din perspectiva unui cititor român, e, fireşte, de maxim interes felul în care un istoric străin - şi încă unul de calibrul lui Tony Judt - ne percepe. Ei bine, aproape că nu e o surpriză că figura cea mai proeminentă a istoriei române post-belice ni se înfăţişează a fi, şi în cartea lui Tony Judt, Nicolae Ceauşescu! Ceilalţi conducători ai României în ultimele decenii - Gheorghiu-Dej şi Ion Iliescu - beneficiază de doar câteva menţionări trecătoare, iar Emil Contantinescu nici măcar nu e pomenit. Aceasta nu înseamnă nici pe departe că autorul nu are o percepţie realistă a evenimentelor şi a personajelor, ci, dimpotrivă, că are una cât se poate de apropiată de realitate. Ca şi cum ar fi ascultat gândul multor români, pentru care intervalul constantinescian a fost unul al dezamăgirilor extreme, Tony Judt confirmă, implicit, un lucru: continuitatea perfectă între alesul românilor neinformaţi, înfricoşaţi de reforme (Iliescu), şi cel al păturii care voia schimbarea. Emil Constantinescu a reuşit, aproape de unul singur, să distrugă elanurile celor ce doreau o despărţire radicală de comunism.
Prima menţionare a lui Ceauşescu are loc în contextul procesului de colectivizare forţată, ultima e legată de puciul ,colegilor" de partid care au înţeles că metodele primitive ale dictatorului nu mai puteau fi tolerate. În interiorul lor, un portret extrem de bine conturat al individului care a reuşit performanţa de a nenoroci pe multe decenii un întreg popor. Rolul unor astfel de istorii e nu doar să repoziţioneze şi redimensioneze evenimentele şi personajele, dar să ne şi reamintească veritabila lor contribuţie la fericirea şi nefericirea contemporanilor. Abordând acest subiect, Tony Judt îşi permite şi un dram de ironie, pentru a marca monstruozitatea proiectului comunist aşa cum a fost el ilustrat de corifeii bolşevismului naţional: ,În România, unde zeci de mii de ţă