Dacă s-a petrecut ceva incontestabil în ultimii 16 ani în domeniul filozofiei româneşti este că, încetul cu încetul, o nouă generaţie de filozofi a început să prindă contur. Scutiţi de presiunea deformatoare a ideologiei de dinainte de 1989 şi şcoliţi în marea lor parte în Occident, reprezentanţii acestei generaţii se manifestă tot mai mult pe scena culturii publice: traduc lucrări de referinţă din filozofia apuseană, îşi scriu propriile cărţi şi, în plus, publică articole de profil în una sau alta din revistele noastre de cultură. Şi, în ciuda conului de umbră în care le-a fost împins domeniul, ei sînt pe cale să alcătuiască o familie filozofică, adică o comunitate umanistă a cărei atmosferă are toate trăsăturile unei veritabile bresle: afinităţi tematice, spirit de competiţie, elan polemic şi dorinţă de afirmare.

Din această generaţie face parte Adrian Niţă. Cercetător ştiinţific la Institutul de Filozofie şi Psihologie ,Constantin Rădulescu-Motru" al Academiei Române, cu un doctorat în filozofie la Universitatea din Bucureşti şi Universitatea Poitiers, Adrian Niţă şi-a publicat anul trecut la Editura Paideia cartea Timp şi idealism. Metafizica timpului la Kant şi Leibniz. Ceea ce surprinde la această carte nu este tema ei - problema timpului la Kant şi Leibniz - ci modul în care autorul înţelege să o abordeze. Adrian Niţă pleacă de la constatarea unui fapt simplu, pe care cei mai mulţi cititori ai Criticii raţiunii pure îl trec cu vederea, şi anume că, în această veritabilă Biblie a filozofiei europene, autorul Monadologiei se bucură de un tratament preferenţial din partea lui Kant. În plus, trimiterile pe care Kant le face la filozofia lui Leibniz nu numai că sînt numeroase, dar ele au un accent critic a cărui severitate depăşeşte tonul observaţiilor pe care profesorul din Koenigsberg le face pe marginea gîndirii altor filozofi. Iar locul unde critica