“...manelele sunt create din anul 1998 încoace. Iar muzica populara e de pe vremea lui Decebal. Si Burebista. Muzica populara e cu «turai», iar muzica cu manele e cu datul din buric.”(1) Oricat ne-ar supara manelele (desi cei care se supara sunt mult mai putini decat cei ce se entuziasmeaza), nu le putem nega un atu imens: succesul la publicul larg. La sate, in mahalale, la petreceri simandicoase sau la rugile din Banat, in discoteci, la CD-playerele din masini si apartamente, peste tot manelele sunt nelipsite. Nu poti sa nu te intrebi: de unde atata succes? De ce manelele, si nu muzica populara sau muzica pop romaneasca? De ce au cucerit ele piata? Poate fiindca suntem un neam de mahala (dar asta e o explicatie stupida si superficiala). Poate fiindca ne lipseste cultura muzicala (dar sonoritatile balcanice, orientale sau indiene inseamna si ele un fel de cultura muzicala). Poate pentru ca au texte stupide, care apeleaza la sentimentele si instinctele primare ale omului (dar cantecele de iubire, de ura, de razbunare s.a.m.d. sunt specifice si folclorului autohton “pur”). Poate fiindca nu sunt un gen de muzica romaneasca (de parca asta ar fi o conditie a succesului). Motive ar fi multe si le-am mai discutat si alta data. Dar unul important mi se pare acela ca manelistii experimenteaza. Nu sunt cantonati neaparat intr-un gen sau stil, ci folosesc tot ce cred ei ca ar fi util sau interesant pentru a obtine succesul la public. Amesteca stiluri si genuri, imprumuta teme si melodii de la toate popoarele din jur (“fura” ar fi un termen prea dur si nedrept, fiindca muzica populara nu se fura, ci se transmite - nu are copyright), iar pana la urma ajung sa le amestece pe toate, cu mai mult sau mai putin succes. Important e ca indraznesc. Nu se poate sa nu ramai surprins cand auzi faimoasa melodie de generic de la soap opera de suflet a romanilor dinainte de 1989, Dallas - Ewin