Aparent, vorbim şi convorbim enorm după 1989, în climatul de libertate deplină a opiniei şi expresiei ce permite şi stimulează dialogul. De la discuţiile fragmentare şi temătoare purtate, în ultimii ani ai ,Epocii de Aur", în spaţii considerate sigure, la explozia dialogică de astăzi, e o diferenţă ca de la cer la pământ, marcând sonor (bubuitor) schimbările produse. Se vorbeşte azi întruna, se sporovăie productiv sau din pura plăcere locutorie, se bârfeşte consistent şi se comentează abundent. Mergând pe stradă, ai toate şansele să fii oprit cu un ghiont familiar de un personaj complet necunoscut, care se apucă să-ţi toarne povestea vieţii; scăpând de el, cazi în braţele unui prieten care nu te-a mai văzut de mult şi abia aşteaptă să-ţi relateze ultimele noutăţi; eliberându-te şi de amicul logoreic, dai peste un duşman care, în loc să te evite ostentativ, te fixează în loc şi începe să-şi justifice acţiunile trecute, prezente şi viitoare. Epuizat, cu energia secată de vampirii confesivi, ajungi acasă şi deschizi televizorul, pentru puţină relaxare. Pe toate posturile nimereşti în plin talk-show.

Mulţi vorbesc şi puţini ascultă. ,Dialogul" reprezintă de fapt o contrapunere de monologuri, dezvoltate în paralel şi ducând la autism. Nu suntem atenţi la ceea ce ne spune celălalt şi, dacă suntem, intenţia noastră este de a-l prinde cu garda jos pentru a lovi într-un punct sensibil. ,I-a zis-o!", exclamă publicul satisfăcut, atunci când un clănţău mai mic e înghiţit, în direct, de un clănţău mai mare. În loc să construiască împreună o idee, o emoţie, orice, ,partenerii" de conversaţie se nutresc, cel mai adesea, dintr-o reciprocă şi totală contestaţie; sau dintr-o surzenie intelectuală şi mai întristătoare. Proliferarea panglicarilor de cuvinte în sfera politică, mediatică şi culturală se datorează, cred, şi acestui timpan colectiv stricat, prin care trec n