- Editorial - nr. 17 / 26 Ianuarie, 2006 Europa este plina de cersetori romani. Sunt aproape singuri in bransa, pentru ca saracii altor natii o duc, probabil, mai bine. La Milano, marea metropola a Italiei (am vazut cu ochii) romanii detin exclusivitatea pe piata cersitului. I-am intalnit pretutindeni: in gurile de metrou si in metrou, la colt de strada sau in zonele turistice, in fata marilor catedrale. Femei si barbati, copii, in posturi mai umane (nu chiar atat de autoschimonositi ca la noi), dar si ciungi, orbi si schiopi, obisnuiti sa intinda mana, apeland la mila italienilor de rand, care, trebuie sa recunoastem, par destul de generosi si toleranti, de intelegatori fata de nenorocirea fratilor de ginta latina. Desi aceasta cohorta de fiinte schimonosite le-a produs, la prima aparitie, un mare disconfort sufletesc, dus pana la repulsie, italienii par a se fi obisnuit cu ei, acceptandu-i in cele din urma, evident mai mult de nevoie decat de voie, ca pe cel mai mic rau care li s-ar putea intampla din partea romanilor. Pentru ca, din multimea de romani care au dat navala peste ei, hotarata sa-si castige existenta cu orice pret si in orice conditii, o buna parte s-au radicalizat, trecand la indeletniciri mai fine, de o mai inalta calificare: hoti de buzunare sau spargatori de case si masini, de bancomate, dar si de magazine si banci, indivizi care stiu sa dea lovituri. De acestia italienilor le este cel mai frica! Ca urmare, cu toate ca in Italia lucreaza cinstit si fac afaceri oneste sute de mii de romani, italienii pe ceilalti ii vad mai mult, iar cand e sa se planga de ceva, subiectul le este gata pregatit. Cand spui hot si cersetor, zice italianul, spui roman. Vorbele de acest gen, chiar daca iti sunt soptite mai pe ocolite sau iti sunt sugerate, te plesnesc in fata ca o cravasa. Nu poti sa nu le dai intr-o oarecare masura dreptate, gandindu-te, in schimb,