Si totusi, daca cinismul este astazi un comportament majoritar, cum am afirmat rindul trecut, el ramine greu de deosebit de alte atitudini inrudite, precum aroganta (puterii), brutalitatea, nesimtirea, mitocania, topenia etc. Care este diferenta dintre toate aceste dulci calificative? De ce mai este ceva rau cinismul, ca atitudine agresiva, daca azi nu i se mai opune un „kunism“ critic si defensiv, ca in antiteza fondatoare dintre Diogene si Alexandru cel Mare, citata din Sloterdijk? In ce mai consta negativitatea cinismului, daca nu-l mai contrazice nici un alt tip de comportament social?
Sa reluam, in cautarea unui raspuns, alte idei vechi, precum cea care opune etica, moralei. Prima descrie conduite si obligatii, a doua le impune normativ, prima nu (pretinde ca) stie ce este binele si raul, a doua pretinde ca da: tot atitea motive pentru a caracteriza prin morala, si moralism, societatile traditionale, ideologiile dogmatice – religioase, politice ori de grup inchis – sau pe „batrinii“ incremeniti in proiect, in timp ce etica ar fi mai potrivita unei societati permisive, hedoniste, plurale, fluide, ca a noastra sau a „tinerilor“ emancipati de prejudecati. Asa cum sarcastic formuleaza La Rochefoucauld, „Les vieillards aiment à donner des bons préceptes pour se consoler de ne plus être en état de donner des mauvais exemples“.
Astfel inteles, cinismul, nemaifiind pedepsit de opinia publica, precum la Diogene, nu mai este o culpa: de ce ar mai ezita cineva sa se poarte cinic, fiind impunisabil? Adeptii unei alte vechi idei, anume ai diferentei dintre datoria morala si obligatia juridica, ar putea replica aici ca o crima cade sub incidenta legii si deci a pedepsei, in timp ce incalcarea unei obligatii morale – sa zicem aceea de-a nu fi cinic – nu este prin definitie pedepsita si, daca este nedescoperita, tulbura numai constiinta individuala, pr
