Daca ar trebui sa aleg rapid o formula succinta ca sa-l identific pe profesorul Solomon Marcus, as spune ca avem de-a face, inainte de orice, cu un „intelectual nedisciplinat“. Sintagma implica ghilimelele de rigoare si ma grabesc sa explic ce vreau sa spun cu asta.

Stim cu totii ca, de-a lungul itinerariului sau modern, cunoasterea umana a fost in mod progresiv parcelata in discipline si subdiscipline, si astazi istoria intelectuala trebuie sa infrunte consecintele acestui proces.

Acest proces de disciplinare a cunoasterii, pe care il naturalizam in mod spontan, considerindu-l „firesc“, s-a produs in cea mai mare parte in scopuri pedagogice, purtind si astazi la vedere marca didactica a „transmiterii informatiei de la maestru la discipol“ in cadrul unei traditii academice formale (in sensul acesta, conceptul de „disciplina“ are o legatura certa cu verbul „a disciplina“ – exact in sensul in care Michel Foucault folosea termenul in Surveiller et punir, carte tradusa, de altfel, in engleza cu titlul Discipline and Punish). Cimpurile sau domeniile disciplinare de cunoastere au fost initial simple orizonturi formale utile si instrumente ale transmiterii de cunostinte de la maestru la discipol.

S-ar putea obiecta ca mai toate disciplinele, ariile disciplinare sau cimpurile cunoasterii au o lunga istorie si genealogie – ceea ce este perfect adevarat –, dar in forma sa actuala procesul de ordonare si de clasificare disciplinara s-a nascut in paralel cu sau chiar ca o consecinta a aparitiei unor departamente specializate in universitati (deci a unui proces de institutionalizare).

Din unghi retrospectiv, e interesant de observat ca practicantii din diversele branse disciplinare nu s-au comportat deloc altfel decit indivizii exponenti ai altor teritorii omoloage – de pilda, cele nationale sau chiar cele tribale. La urma urmei, in istoria intelect