La 1800, umori şi sentimente diferite domină spiritele românilor. Prinşi între două lumi atît de diverse, un Orient cu valorile lui şi-un Occident cu ofertele lui mirifice, românii îşi exprimă părerile în maniere variate.

Nicolae Văcărescu se arată mîndru, şi trist în acelaşi timp, de un trecut ce nu mai vroia să fie prezent şi, recitind "un épître dedicator" la Grămmatica Românească a lui Ienăchiţă Văcărescu, simte nevoia să împartă tot acest entuziasm şi toată această amărăciune cu nepotul său, Iancu Văcărescu: "îl trimiţ ca să-l vezi, îl trimiţ ca să te invitez şi să te aţîţ, îl trimiţ ca să te aprinz, să te fac să fii foc viu, mai mult dăcît eşti, şi apoi tot ce am păţit şi eu, ca să te fac să-ţi aduci aminte cu toată puterea şi virtuţia duhului şi a inimii şi a cugetului ce porţi, ce au fost părinţii noştri: tată-tău (Alecu Văcărescu, n.n.) şi moşă-tău (Ienăchiţă Văcărescu, n.n.), şi să plîngi cu inima înfrîntă şi cu duh slobod, dar supus dăn întîmplări a purta jugu". Iată-l trist, cuprins de gînduri şi dileme, petrecîndu-şi nopţile în reflecţii nesfîrşite şi încercînd găsirea de soluţii la o stare de fapt: "mă arz atît încît şi în ceasul ce-ţi scriu mă podidesc lacrămile, simţind ce era acei oameni şi văzînd că noi nu sîntem de a face cevaş fiteşcine în parte, nici măcar oameni dă a ne uni şi a face"1.

Cîţiva ani mai devreme, pe la 1813, după teribila ciumă a lui Ioan vodă Caragea, Ioan Dobrescu, cojocar şi dascăl la biserica Batiştei din Bucureşti, nu se sfieşte să-şi verse amarul şi furia împotriva celora ce fără teamă de Dumnezeu abandonaseră valorile tradiţionale (care-l legau pe român de marile şi capitalele principii ale creştinismului) şi se grăbiseră să "imiteze" şi să promoveze cu totul alte valori aşa-zis "păgîne": "Oamenii îşi lepădaseră portul şi-şi luaseră portu strein, ca păgînii, unii nemţeşte, alţii sfranţuzeşte, alţii în alte