Am asistat a doua oară la Galele Circului Globus, de data aceasta la cea de-a şasea ediţie. Am constatat, şi de astă dată, că circul exercită asupra mea aceeaşi fascinaţie aproape necondiţionată. Acolo am, mai evident, senzaţia de spectacol în sine, de fast, risc şi emoţii, cu toatele mult mai fruste.
Ceea ce nu m-a împiedicat să constat că, faţă de precedentele gale, cele de acum sînt, parcă, mai puţin spectaculoase. Nu că programul nu ar fi conţinut numere grele, precum dresura de tigri albi a lui Susan Lacey, din SUA. Dar, spre deosebire de Liudmila şi Vladimir Şevcenko, cîştigătorii ediţiei precedente, Susan Lacey ne-a oferit o dresură periculoasă, într-un stil sobru, clasic, de care, mărturisesc, deja m-am dezobişnuit. Familia Şevcenko tocmai ne arătase, cu un an în urmă, că e loc şi de umor în crispatele dresuri: unul dintre tigri, dacă îmi amintesc bine, făcea pe nervosul, mimînd un moment de maximă tensiune, în care părea aproape gata să-i mănînce pe dresorii depăşiţi; de fapt, abila felină nu juca decît un rol şi dresorii erau bine-mersi. Tigrii de acum, maiestuos-glaciali în albeaţa lor, îşi îndeplineau sarcinile fără cusur, dar şi fără umor. Deşi, ca spectator, sesizai cît de periculos putea fi orice gest greşit din partea dresoarei, parcă fiorul real nu-ţi pătrundea chiar pînă-n măduva oaselor.
Căci, am constatat, spectatorul contemporan de circ e mult mai puţin impresionabil decît cel din copilăria mea. Obişnuit cu orori fără margini pe posturile de televiziune, spectacolul pe viu parcă nu-l mai convinge, decît cînd e foarte periculos sau inovator. Un triplu salt deja a devenit ceva banal, la care spectatorul aplaudă cam într-o doară. Desigur, cu excepţia copiilor, care au rămas receptori model, cu catharsis-ul nealterat.
În aceste condiţii, artiştii de circ se adaptează, pe cît pot, condiţiilor date. Îşi pun imaginaţia la încercare,
