Acum mai bine de-un an mi-am revăzut, la Montréal, un fost coleg de liceu care trăieşte în Franţa din '87. A căutat să ne convingă, pe mine şi pe nevastă-mea, că el se simte în primul rînd francez. Ne-am unit eforturile ca să-i spulberăm această convingere, dar el n-a cedat. Cînd n-a mai fost cu noi, am dezbătut îndelung cazul, sfîşiaţi între două opţiuni: amicul făcea pe nebunul sau fusese lovit de o undă de prostie. Amicul n-avea nici măcar scuza că ar fi trăit într-un mediu sută la sută francez. Era (este) căsătorit cu o româncă plecată din România în '90.
Mi-am amintit de el în decembrie, la New York. Eram într-un taxi, opriţi la un semafor, cînd l-am auzit pe taximetristul nostru conversîndu-se în greceşte cu un alt taximetrist, prin fereastra deschisă. Arăta ca un tînăr profesor pensionar de la Bucureşti. Cînd a pornit maşina, am intrat în vorbă cu el. Ne-am declarat români care trăiesc la Montréal. Ne-a spus că el e vlah, născut într-un sat de vlahi din nordul Greciei. Totuna cu aromân, ne-am şoptit noi, ştiutori. Ne-a mai spus că părinţii lui, acasă, vorbeau vlaha şi că strămoşii părinţilor erau veniţi din Moldova, în urmă cu trei sute de ani. Ne-a adresat cîteva vorbe româneşti sută la sută, dar nu ne-a fost clar dacă veneau direct din vocabularul limbii părinţilor lui sau erau achiziţii recente din limba română. New York-ul e plin de români, se ştie. Era venit din Grecia în America de 35 de ani şi nu se simţea în primul rînd american. Nu se simţea nici grec. Se simţea vlah.
Noi am venit din România la Montréal de 10 ani, am dat o raită de cîţiva ani prin Statele Unite, ne-am întors la Montréal şi, în prezent, locuim într-un bloc-turn. La Montréal, comparativ cu situaţia de la Bucureşti, blocurile înalte sînt puţin numeroase. O statistică asupra locatarilor acestor blocuri ar arăta, sînt sigur, un procent de români mult mai ridicat decît proce