Cel mai simpatic lucru, la Solothurn, este că nimeni nu se grăbeşte. Spun "cel mai simpatic", deşi ştiu bine că e o licenţă: nu pot compara cu alt oraş elveţian, pentru că nu-l cunosc aşa de bine încît să risc o comparaţie. Dar la Solothurn, într-adevăr, nimeni nu se grăbeşte. Probabil că asta se datorează faimoaselor ceasuri: cum să fii pe fugă, în întîrziere ş.a.m.d., dacă ai un ceas bun, adică unul elveţian? În patria ceasurilor (toate cele 26 de cantoane), răbdarea este o calitate naţională.
Niki de Saint Phalle - care a trăit mult mai mult în ţara cantoanelor decît mine, care o vizitez o dată pe an, de 9 ani încoace - nu avea o părere bună despre elveţieni. Iată ce scria ea: "Elveţia este simbolul ordinii, al banilor, al raţiunii, al bilanţurilor, al echilibrului, al autosatisfacţiei, al unui şovinism aproape la fel de mare ca şi cel al francezilor". OK, poate că nu trebuie crezută o artistă, excentrică de felul ei, şi franţuzoaică pe deasupra... (Tot ea scria: "Elveţia este ţara din Europa care a dat cel mai tîrziu drept de vot femeilor".) Trebuie crezute filmele, atunci?
Asta e bună. Mai ales anul ăsta, cînd la Solothurn a izbucnit ditamai polemica. Dl Nicolas Bideau, mare şef mare pe la consiliul federal (un fel de CNC care decide cui să dea banii), e de părere că ar trebui întrebat publicul ce filme vrea să vadă; dl Ivo Kummer, marele director al "Solothurner Filmtage" (Zilele cinematografice din Solothurn, ajunse la a 41-a ediţie: 16-22 ianuarie), nici nu vrea să audă de asta! Primul (care, cum ar veni, e şeful celui de-al doilea, măcar teoretic) ar vrea să "democratizeze" cinematograful elveţian - adică să-l facă mai "popular" (a se citi: comercial); celălalt - ca promotor neobosit al cinematografului "de autor" - vrea, dimpotrivă, să prezerveze o anumită "specificitate culturală", un "biotop": filmul elveţian e - în viziunea dlui Kummer -
