Dacă mai ştiţi de ziua asta...
Puţini, foarte puţini români au răbdarea, liniştea, puterea să descrie cum au trecut sau au fost trecuţi prin ceea ce se numeşte îndeobşte rahat. Penibilul propriei persoane nu ne stă în caracterul scrisului, nu ne inspiră pagini memorabile. Şi fuge imediat în tragic, acolo unde lumea trebuie să-ţi cadă pe cap şi poţi urla melodramatic pînă la cer. Cît se poate exagera o trimitere în mă-sa...? Mai deloc. Alţii scot din două palme încasate în stradă o capodoperă ca La chute a lui Albert Camus.
Încît mai de înţeles decît neplăcerea poate că ar fi nepăsarea. În general, dar şi în detaliu, a fi înjurat, a o lua între ochi, a fi spurcat nu mai are importanţă, nu constituie un eveniment moral, nu depăşeşte epiderma şi se tratează ca o spălătură pe dinţi, ca o întindere a muşchilor, a cîtorva nervi care nu cer - Doamne, iartă-mă! - o psihanaliză. E ridicol - nu de azi, de ieri, ci de-o viaţă - să pui la inimă, să fii zguduit de un "hai sictir" încasat la Bucureşti sau în cel mai obscur sat. Cei care fac scandal din asta şi scot chiar cuţitul sînt buni de dus la balamucul "ştirilor de la ora 17", de care toată lumea, deschizînd frenetic televizorul, zice că s-a săturat.
Teama de ridicol conservă bine nepăsarea. Totuşi, oricît de nepăsător pare bucureşteanul la a o încasa, pe atît de grăbit este tot dînsul în a riposta, în virtutea aceleiaşi inerţii. Rapiditatea replicii - pe măsură, ţintind aceleaşi organe vitale - permite binefăcătoarea lichidare a momentului penibil. Noi încă nu sîntem conştienţi de cîtă importanţă are rapiditatea - a sentimentului, a vorbelor - în viaţa noastră publică şi intimă. Rapiditatea e un fond în ţara asta prea mult deplînsă şi hulită pentru că nu ar avea decît forme (dar ce forme!), toate cu fund. Care forme, la noi, nu au fund?
"Şi tu n-ai răspuns nimic? N-ai putut să-l bagi şi tu unde
