Steven Spielberg a pus degetul pe un viespar.
Sau, daca preferam cuvintele lui, „a calcat pe un camp minat", in ziua in care s-a hotarat, dupa ezitari de ani de zile, sa aduca pe ecran tragedia de la 9 septembrie 1972, cand un comando palestinian a patruns in satul olimpic de la München, luand ostatici 11 atleti israelieni ce aveau, apoi, sa-si gaseasca moartea.
Au urmat represaliile, unele pe fata, altele puse la cale in taina, cum a fost actiunea secreta ordonata de prim-ministrul din epoca, Golda Meir, de a elimina responsabilii atacului, membri ai organizatiei palestiniene „Septembrie negru".
Au trecut mai bine de treizeci de ani de atunci si polemicile asupra legitimitatii morale a "razbunarii" nu au incetat. Asadar, Spielberg stia la ce sa se astepte. A lucrat intr-un ritm demential, in trei luni filmul - bazat pe controversata carte Vengeance , a lui George Jonas - a fost gata.
Pe platouri nu a patruns nici musca, autorul a refuzat orice interviu, nimeni nu a avut voie sa sufle o vorba, actorii nu cunosteau destinul personajelor, nu au primit niciodata scenariul intreg, ci numai lista turnajului din momentul respectiv. Urmarea: proiectat pe 23 decembrie, anul trecut, in Statele Unite, München va fi atacat din toate partile.
Cel mai celebru cineast evreu – dupa Woody Allen, sau, daca preferati, impreuna cu el – va fi acuzat de catre unii ca ar fi „anti-israelian", altii ii vor arunca reprosul de a fi „antipalestinian", iar o a treia categorie de nemultumiti vor gasi ca autorul s-a comportat cum este mai rau: nici cu unii, nici cu altii.
„Nu sunt naiv – va raspunde cineastul, hotarat, in sfarsit, sa accepte invitatia lui Chicago Times de a sta de vorba – stiam ca un astfel de subiect este un adevarat camp minat. Oamenii ar fi preferat, fara indoiala, sa fi facut un film care sa afirme ca asas
