Cu doar citeva luni inaintea verdictului care va stabili daca Romania devine membra a Uniunii Europene in 2007, sau mai asteapta, confuzia cu privire la ce se petrece cu societatea si cu oamenii luati ca individualitati, in aventura colectiva pe care am pornit-o in Decembrie 1989, ramine la fel de impenetrabila.
De 15 ani, o intrebare este repetata obsesiv, fara a primi niciodata un raspuns satisfacator: De ce dureaza tranzitia atit de mult, la noi? Atit de mult, incit ne-am resemnat sa o consideram forma eternizata a societatii romanesti, cu siguranta una care va continua si dupa admiterea in Uniunea Europeana.
Prelungirea nedefinita a tranzitiei este considerata de unii o fatalitate. Am pornit suisul nu de la poalele muntelui, ci de pe fundul adinc al marii in care muntele se reflecta atragator. Sint atitea de facut, incit unitatile de timp obisnuite devin neincapatoare.
Ce sa faci cu ziua, saptamina sau anul, cind ai nevoie de decenii, secole sau generatii? Teza a fost lansata imediat dupa Decembrie 1989 de Oracolul din Damaroaia, care ne-a spus ca, inainte de 20 de ani, nici macar nu trebuie sa visam la democratie functionala, stabila, solida.
Nu ne-a spus nimic despre cit ar trebui sa treaca pentru ca sa avem economie de piata, administratie a treburilor publice asigurata de profesionisti a caror lege morala absoluta sa fie Legea si Interesul Cetateanului.
Cit ar trebui sa treaca pina sa avem justitie capabila sa sustina functionalitatea relatiilor umane, nu sa le paraziteze sau mai rau, sa le distruga. Cit ar trebui sa treaca pentru ca normele de civilizatie sa devina moneda curenta si pentru romani, de la organizarea si amenajarea spatiului public, pina la serviciile indispensabile lumii moderne.
Cit ar trebui sa treaca pentru ca politicienii sa devina sustinatori principali ai normalitatii
