A fost odata ca niciodata, ca daca n-ar fi nu s-ar povesti...
A fost o vulpita de 6 saptamani, pe care am botezat-o Ada. O luasem cu gandul s-o tin pana in momentul imperecherii si s-o duc apoi in padure, pentru a o lasa sa-si gaseasca un cavaler. Casa imi era plina de animale. Aveam in acel moment un caniche bland ca o oaie, un maidanez ce batea a caine de vanatoare (cam furios) si un cotoi rautacios, pe nume Culita. Ei, ce te faci tu cu Ada, ma intrebam, care se baga peste tot, cu botisorul ei ascutit, impodobit in varf cu o maslinuta mica si neagra? Vesela, jucausa, ceva mai dura in zbenguielile ei decat un pui de catel sau cotoi, ne sarea in brate, ne pupa, fura tot ce se putea fura si ascundea dupa aragaz. N-am facut coada in viata mea pentru nimic pe vremea lui Ceausescu (actiunea se petrecea prin 1984), dar pentru Ada, am stat zile intregi la coada la tacamuri de pui, hrana dupa care se dau in vant vulpile. Din pacate, dupa o luna, persoana care mi-a dat-o pe Ada a venit s-o ceara inapoi. Luata pe nepregatite, nu mi-a trecut prin cap sa spun ca mi-a scapat si-a fugit in padure. Am dat-o, desi ma durea inima dupa ea.Intre timp se aclimatizase cu animalutele mele domestice. Pe caniche il calarea toata ziua, se urca pe spinarea lui, amuzandu-se grozav cand el dadea ture cu ea prin casa. Cainele maidanez o tolera mai greu, maraind usor, dar Ada, foarte obraznica, se ducea la el fara teama, dandu-i cu coada ei stufoasa si rosie pe la nas. Cat despre cotoi, el nu s-a imprietenit niciodata cu Ada. Statea mai mult pe sus, pe dulapuri, iar cand cobora, cateodata, ii tragea 2-3 labute vulpitei s-o potoleasca. Dar fara prea mult efect.
Cand am dat-o, am plans cu lacrimi amare. Mi-a lins toate lacrimile, parca intelegand ca trebuie sa ne despartim. Dupa vreo 4-5 luni, rapusa de dor, m-am dus in atelierul in care locuia: un loc fara geamuri, fara lumina, f
