Greu de numit sentimentele şi trăirea de la capătul cărţii încheiate. Nu am fost atent la ele până deunăzi. Sfârşeam o carte de scris şi respiram parcă uşurat, ca bunicul când, la capăt de toamnă, îşi vedea hambarul plin. Se putea aduna cu ai lui în casă şi se porneau sărbătorile. Cam aşa ceva simţeam şi eu când ştiam că am pus ultimul punct. Ceea ce urma reprezenta cu totul altceva. Era şi descătuşare, parcă, şi sentimentul eliberării şi, mai ales, o difuză grijă, cu spăimoasa întrebare: ,Şi acum?"

Acum o altfel de stare. Am încheiat o carte despre cenzura din anii '30 ai veacului trecut, de la finalul lor. Am alcătuit-o mai mult din curiozitate şi din nedumerirea că, deşi semnalasem cu peste 15 ani în urmă locul unde se aflau păstrate documentele cenzurii din acei ani, nici un tânăr cercetător (cu gândul la un astfel de ipotetic cititor publicasem atunci câteva selecţii) nu a avut curiozitatea (sau îndrăzneala) să continue investigaţia şi să editeze acele extrem de interesante, fascinante chiar, documente.

Am renunţat la o altă carte de proză pe care aş fi putut s-o scriu în timpul cât am alcătuit-o pe aceasta despre cenzură. Am facut-o, mărturisesc, nu din pasiune deosebită pentru subiect, ci din datorie pentru timpul meu. Mi se pare nedrept să las să se piardă în ignoranţă, indiferenţă sau chiar nepăsare vinovată, astfel de documente care, poate, îi vor fi de folos unui altuia care, altfel, nu va şti niciodată de ele, sau nu va avea şansa de a le consulta.

Am descoperit lucrând la astfel de cărţi (am mai scris şi publicat şi altele care, aparent, m-au scos din spaţiul prozei care m-a consacrat) că, de fapt, datoria ta scriitoricească îţi impune şi acest fel de lectură a mărturiilor din trecut, atunci când te întâlneşti cu ele. Nu poţi trece nepăsător pe lângă amintirea celor de demult, peste sufletele şi duhul vieţilor lo