Ne-am obişnuit să credem că arta cuvîntului este tot ce poate fi mai inofensiv, un fel de îndeletnicire inocentă menită exclusiv degustării estetice. Cu alte cuvinte, arta ne delectează, nu ne instruieşte, iar menirea ei este să ne flateze opiniile, nu să ni le formeze. Şi, de aceea, orice ar spune un scriitor, cuvintele lui nu pot fi luate în serios, căci ele nu sînt decît simplă ficţiune, goală şi inofensivă ficţiune. Pe de altă parte - şi amănuntul acesta îl trecem deseori cu vederea - dacă pe scriitor nu-l poţi lua în serios, atunci nici nu poţi să-i ceri socoteală pentru ceea ce spune.

Şi aşa se face că scriitorul, profitînd de păvaza pe care eticheta de ,ficţiune artistică" i-o pune la îndemînă, va putea să spună orice fără să trăiască cu teama că ar putea fi pedepsit pentru ceea ce spune. În fond, el este apărat de o convenţie estetică graţie căreia adevărurile, dacă sînt pronunţate în numele artei, au o inocenţă care le face suportabile. În schimb, dacă aceleaşi adevăruri ar fi scoase de sub pavăza convenţiei estetice şi ar fi rostite de la o tribună politică sau în rubrica unui ziar de informaţii, ele ar stîrni scandaluri publice.

Chiar acesta e cazul lui Thomas Bernhard: dacă tot ce a spus scriitorul austriac în Vechi maeştri ar fi fost judecat, la vremea apariţiei cărţii, nu ca ficţiune livrescă, ci ca adevăr frust şi neînfrumuseţat al lumii austriece, atunci ar fi trebuit să i se intenteze un proces juridic sub acuzaţia de ultragiu adus valorilor consacrate. Căci Bernhard, în Vechi maeştri, asta face: atacă ierarhia firească şi subînţeleasă a culturii germane. Folosindu-se de convenţia estetică a inocenţei cuvîntului artistic, Bernhard loveşte în tot ceea ce înseamnă valori pe care tradiţia sau bunul simţ al colectivităţii le-a consacrat de-a lungul timpului. Tocmai de aceea proza lui Bernhard, chiar privită prin prisma ficţiunii