Matusi bogate are si Ion Grigorescu. Are si frati, parinti, veri, cumnati, socri, bunici, strabunici. Are sotie si trei copii. Si toti i-au dat cate ceva. Care un covor cam jerpelit, care o carte facuta de mana, care un desen pe o fila de caiet, un tablou, o fotografie, o broderie. Avutia familiei pare sa se afle in miezul celei mai recente expozitii a celui mai incalificabil (si totodata cel mai remarcabil) artist roman contemporan, Ion Grigorescu. Problema lui este asemanatoare cu aceea a unor politicieni ai momentului: cum pot niste matusi sarace sa lase mostenire averi uriase? Intrucat raspunsul sau nu vine din sfera infractionalitatii economice, el e simplu si deloc caznit: averea matusilor si a tuturor rubedeniilor este imensa pentru ca este totodata simbolica si vie, in crestere. Averea aceasta este insasi familia, cu acumularile ei de capital casnic, de bunuri din materiale afective destinate unui consum moral intens, dar care nu e de masa, ci rezervat doar catorva persoane. Ion Grigorescu prezinta cateva din aceste bunuri intr-o expozitie ce ar putea fi intitulata Muzeul Vietii Familiei Grigorescu, al lucrurilor facute de mana, de mintea sau de vointa celor ce alcatuiesc universul clanului Grigorescu, facute de ei ca sa dureze, sa bucure si sa inzestreze urmasii. Expozitia este o alegorie antropologica, in care motivul central nu este evolutia, ci repetitia. Facerea (de frumos) este locul in care se repeta, este constanta veritabila a familiei Grigorescu si a familiilor conexe, Petrescu, Nicolau, dar si, prin extensie, a familiilor Ionescu, Popescu, Etcescu, a tuturor celor care au facut ceva durabil si frumos si care supravietuiesc si vor supravietui in acest fel. Se va spune ca toti lasam in urma noastra ceva-ceva si ca toti am putea sa ne alcatuim un mic muzeu familial. Nimic mai fals si nimic mai strain de Ion Grigorescu decat acest democratism vulgar. V