Bunul-simţ ca paradox

Nu este uşor să trăieşti în lumea noastră literară, respirând, alături de componenţii ei, fumurile vanităţilor creatoare şi noxele veleitarilor. Nu e deloc simplu să găseşti o formulă de convieţuire socială cu atâtea genii neînţelese câte numără literatura autohtonă, cu atâtea grupuri şi grupuscule convinse de dreptatea lor definitivă şi cu atâtea individualităţi pentru care limba română e un culoar prea strâmt, şi totuşi frecventabil. Climatul acesta nu e de dată recentă şi nu-l putem lega de un regim anume. Este suficient să parcurgem Agendele lui E. Lovinescu pentru a ne face o idee despre viesparul literelor în plină democraţie interbelică. ,Olimpianul" Lovinescu, un monument de răbdare, atenţie participativă, căldură umană şi exigenţă critică, îşi revărsa în paginile secrete întreaga amărăciune provocată de veleitarii agresivi ori de scriitorii buni, dar dificili. Cum procedează, oare, Gabriel Dimisianu atunci când face un pas înapoi şi schimbă scriitura publică pe aceea ,taciturnă"?

Aflat de atâta timp în miezul fierbinte al vieţii noastre culturale, la Gazeta Literară şi apoi la România literară, la Uniunea Scriitorilor, în diferitele jurii ale breslei, în puţine pňsturi, dar în multiple postůri profesionale, Gabriel Dimisianu a rămas cum l-am cunoscut şi îl ştim toţi: un om de cuvânt şi un factor de echilibru, o conştiinţă critică şi socială responsabilă, un european în spaţiul dâmboviţean şi un patriot autentic, fără exces de vorbe. Soliditatea intelectuală şi solidaritatea cu valorile, atenţia faţă de generaţiile tinere şi apelul constant la clasici, acuitatea critică şi erudiţia: toate aceste linii întregesc portretul unui critic pentru care adevărul există. Un critic obiectiv, din ale cărui analize şi verdicte literatura noastră se configurează la scara de 1/1, nici mai mare, nici mai mică decâ